Scriitorul și disidentul Dorin Tudoran lansează, într-un amplu interviu acordat lui Ionuț Vulpescu, în cadrul proiectului „Avangarda”, o critică severă la adresa felului în care România postdecembristă și-a administrat memoria comunismului, responsabilitatea intelectualilor și mitologiile publice construite după 1989. Tudoran vorbește despre comunism, exil, prietenia cu Nicolae Manolescu, „rezistența prin cultură”, Paul Goma și impostura memorialistică, într-un dialog care combină confesiunea personală cu un rechizitoriu moral la adresa postcomunismului românesc.
Interviul conturează portretul unei conștiințe incomode, care nu își transformă trecutul într-o legendă convenabilă, dar nici nu acceptă falsificarea memoriei publice. Tudoran vorbește despre propria biografie cu luciditate, despre costurile opoziției publice, despre limitele solidarității românești și despre modul în care, după 1989, unii dintre foștii admiratori ai comunismului au devenit anticomuniști vehemenți.
„Ce știu este că, de aș fi câștigat la loterie un dram de ipocrizie, viața mea și, implicit, viața familiei mele ar fi fost mult mai ușoare. În lipsa ei, viața mea și a alor mei a fost doar autentică”, spune Dorin Tudoran, întrebat despre adevăr, ipocrizie și felul în care publicistica sa a fost receptată.
„Ne-a învins post-comunismul”
Întrebat despre formula potrivit căreia România ar fi învins comunismul, dar ar fi fost învinsă de postcomunism, Dorin Tudoran spune că afirmația trebuie înțeleasă în legătură cu felul în care anticomunismul a fost confiscat după 1989. El susține că a observat, după Revoluție, cum persoane care înainte de căderea regimului comunist îl lăudaseră pe Nicolae Ceaușescu au devenit ulterior anticomuniști vehemenți.
„În bună parte, da. M-am bucurat când la restrânsa sărbătorire a celor 80 de ani ai mei, organizat la Muzeul Național al Literaturii Române la inițiativa doamnei Mariana Sipoș, domnul președinte Emil Constantinescu a mărturisit că dintre toți disidenții Europei de Est eu aș fi cel mai apropiat de Michnik”, afirmă Tudoran, întrebat dacă este vorba despre „anticomunismul cu chip bolșevic” despre care vorbea Adam Michnik.
Scriitorul explică apoi contextul formulei sale despre postcomunism: „Citatul pe care l-ați folosit este dintr-un text pe care l-am scris când am observat cât de violent-anticomuniști au devenit după decembrie 1989 oameni care lăudaseră înainte comunismul și-i găsiseră calități strălucite lui Nicolae Ceaușescu. S-a încercat o monopolizare a anticomunismului și, parțial, s-a și reușit, chiar de foști lăudători ai lui Ceaușescu și ai gândirii lui geniale.”
Dorin Tudoran mai spune că postdecembrismul a amestecat excesiv etichete precum opozant, disident, rezistent prin cultură sau luptător în munți, până în punctul în care a renunțat să mai încerce să descifreze toate aceste repoziționări.
„Postdecembrismul a amestecat atât de mult etichete precum opozant, disident, rezistent prin cultură, luptător în munți etc., încât eu unul mărturisesc că am renunțat să mai trudesc la descifrarea cauzelor celor întâmplate. Pentru o vreme atenția mi-a fost păstrată în viață de eticheta extraordinară pusă de regretatul Michael Shafir pe fruntea unui personaj – «part-time dissident»/disident cu jumătate de normă”, spune Tudoran.
El adaugă că dizidența nu poate deveni o profesie de după fapt: „Am scris în câteva rânduri că pentru mine cei care încearcă să facă din dizidență o profesiune înseamnă că nu și-au iubit niciodată adevărata profesiunea.”
Critică dură la adresa „rezistenței prin cultură”
Unul dintre cele mai apăsate pasaje ale interviului vizează tema „rezistenței prin cultură”. Dorin Tudoran spune că nu a crezut în această formulă, pentru că în România, în opinia sa, ea a fost transformată în ideea unei rezistențe exclusiv culturale, spre deosebire de alte țări comuniste din Europa, unde opoziția intelectuală nu s-a limitat la spațiul cultural.
„N-am crezut în «rezistența prin cultură», fiindcă la noi ce se propunea, de fapt, era o rezistență NUMAI prin cultură. În alte țări comuniste din Europa ce înflorea era o rezistență NU NUMAI prin cultură. După plecarea din România și mai ales după 1990, i-am întâlnit pe Bukovski, Havel, Milovan Djilas, Aksionov, György Konrád, Janos Kiss, Jacek Kurón și alții. Unora dintre ei le-am devenit prieten. Gândiseră/gândeau la fel – rezistența numai prin cultură nu a fost suficientă”, afirmă Tudoran.
În cazul României, el spune că mult invocata literatură de sertar s-a dovedit, cu unele excepții notabile, mult mai puțin consistentă decât se sugerase înainte de 1989.
„La noi se vorbea de bubuitoarea literatură de sertar, care ieșită de-acolo va schimba, vezi doamne!, chipul literaturii noastre. Ce am descoperit după decembrie 1989? Că literatura de sertar nu prea existase, iar ce existase era o mare fâsâială. Evident, nu mă refer aici la realizări singulare, extraordinare, ca romanul lui I.D. Sîrbu, Adio, Europă! ale cărui prime pagini/capitole le-am publicate eu, în revista Agora”, spune scriitorul.
Tudoran precizează că nu reproșează nimănui faptul că nu a făcut gesturile rare de opoziție pe care puțini și le-au asumat în timpul dictaturii. Problema apare, spune el, atunci când persoane care au tăcut în perioada comunistă au pretins după 1989 că au avut o formă de opoziție comparabilă cu aceea a celor care au riscat efectiv.
„Sigur, rezistența numai prin cultură a prezervat liniștea și viitorul glamouros al practicanților ei. Au intrat în postcomunism odihniți, «gata de luptă» — cu cine oare? —, mulți dintre ei au devenit profesori de morală ai neamului. Dacă faceți socoteala câți dintre cei care «au tăcut înțelept» în anii dictaturii și câți dintre cei care au fluierat, chiar slăbuț, dar au fluierat, în biserica dictaturii au ajuns intelectualii publici ai postcomunismului veți vedea cine a avut de câștigat”, afirmă Tudoran.
Scriitorul își rezumă poziția într-o formulă tranșantă: „Nu am reproșat niciodată cuiva că nu a făcut ce au făcut atât de puțini. Dacă am reacționat la ceva a fost frauda de a susține în postdecembrism că au făcut în predecembrism ce au făcut cei cu adevărat atât de puțini. Nu-ți reproșez că nu ai trăit ca mine, dar nu-mi spune că ai făcut-o. Simplu. Cu alte cuvinte, reacționez la impostură.”
Momentul Paul Goma și tăcerea ca problemă morală
Întrebat când a simțit prima dată că tăcerea poate deveni complicitate, Dorin Tudoran spune că nu își amintește exact primul moment, dar afirmă că cel mai apăsător a trăit această problemă în legătură cu Paul Goma.
„Nu-mi amintesc, dar cel mai apăsător am simțit-o când am tăcut în momentul Paul Goma”, spune Tudoran.
Scriitorul vorbește și despre costurile opoziției publice, pe care le descrie ca fiind foarte mari. El spune că, deși a plătit deja pentru alegerile sale, încă mai primește „note de plată”.
„Sunt foarte piperate. Deși am plătit cu vârf și îndesat costurile cu pricina, încă mai primesc «note de plată»”, afirmă Dorin Tudoran.
În același timp, susține că singurătatea morală nu îl mai preocupă de mult, pentru că fiecare om este răspunzător doar de propria morală și este singurul care o poate administra.
„Nu suntem răspunzători decât de propria morală. Suntem singurii care o putem administra. Dacă o părăsim, ne construim singurătatea. Singurătatea la care vă referiți nu mă mai preocupă de mult”, spune el.
Întrebat de ce solidaritățile se nasc greu și mor repede în România, Tudoran răspunde că acelea care mor repede nu au fost, de fapt, solidarități autentice: „Cele care mor repede nu sunt, nu au fost cu adevărat solidarități. Sunt/au fost, mai degrabă, entuziasme trecătoare sau simple mimări ale solidarității.”
Libertatea, exilul și prețul plătit de familie
Dorin Tudoran vorbește și despre libertate ca valoare pentru care a fost dispus să își pună destinul în joc. El spune însă că a greșit atunci când nu a ținut cont că, prin această alegere, punea în joc și viața familiei sale.
„Dacă libertatea este o asemenea valoare sau/și care este, cu adevărat, valoarea libertății este un răspuns pe care fiecare dintre noi îl găsește și apoi îl poate oferi abia după ce s-a supus unei autointrospecții foarte minuțioase. Eu, unul, am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc. Am greșit însă când n-am ținut cont că pun în joc și viața familiei mele. Aș mai repeta acest pariu? Nu, niciodată”, afirmă Tudoran.
Despre exil, Tudoran spune că acesta este în același timp ruptură și continuitate: dezrădăcinare, dar și reînrădăcinare. El afirmă că nu recomandă nimănui acest ciclu, pe care îl descrie ca fiind covârșitor.
„Întrebarea dumneavoastră presupune un răspuns de mărimea unei cărți. Îmi amintesc de o discuție despre exil purtată cu Vintilă Horia la Madrid. Îi mărturiseam autorului acelui fabulos roman Dumnezeu s-a născut în exil, că pentru mine, de la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil. Mi-a dat dreptate”, spune Tudoran.
Întrebat dacă exilul este mai degrabă o ruptură sau o continuitate, el răspunde: „Este și una, și alta. Este și dezrădăcinare, și reînrădăcinare, un fel de continuitate. Greu de ghicit înainte de producerea exilului ce va fi mai dificilă – ruptura sau reînrădăcinarea. Oricum, nu recomand, cum n-am recomandat niciodată, ciclul ruptura-reînrădăcinare. Este un cuplu covârșitor.”
În privința scriitorilor plecați din țară, Tudoran formulează o concluzie dură: în „bursa literară” românească, cine pleacă pierde.
„Cine pleacă, pierde. Este regula «bursei literare» românești. De aceea, când nu am mai putut evita expatrierea, am declarat că destinul meu literar se oprește în acel an, 1985, iar titlul ultimului volum de poezie, firește refuzat de Cenzură, era «Viitorul facultativ»”, spune scriitorul.
Prietenia cu Nicolae Manolescu și acuzațiile la adresa „camarilei”
Un alt capitol important al interviului este cel dedicat relației cu Nicolae Manolescu. Dorin Tudoran respinge ideea că s-ar fi certat cu acesta, inclusiv după ce a renunțat la rubrica din „România literară”. El spune că prietenia lor nu a depins de o rubrică sau de o funcție și că zvonurile privind ruptura au fost alimentate de persoane care nu pot înțelege un alt tip de relație intelectuală și umană.
„Din Manolescu și Tudoran. Legendele de bine și legendele de rău se întrec în a-și face concurență. Când în urmă cu trei ani am renunțat la rubrica din România literară, am aflat că m-am certat cu Manolescu. Nu, nu ne-am certat, așa cum nu ne-am certat nici în alte situații în care decesul prieteniei noastre a fost anunțat de «surse bine informate»”, afirmă Tudoran.
El spune că prietenia cu Nicolae Manolescu nu a fost dependentă de mecanisme instituționale sau conjuncturale: „Prietenia noastră nu a fost dependentă de o rubrică, de o funcție, dar cei a căror existență este arondată unor asemenea dependențe le este greu să înțeleagă un alt fel de a trece prin viață și atunci fabulează.”
Tudoran descrie relația cu Manolescu drept una în care diferențele nu au distrus prietenia, ci au întărit-o: „O prietenie nu-ți atrage și prietenia tuturor prietenilor prietenului tău, dar îți atrage mai toate dușmăniile de care se bucură el. Și-apoi, Manolescu și eu ne-am permis și luxul de a nu avea numai prieteni comuni. El nu a înțeles unele din prieteniile mele, eu nu am înțeles unele din prieteniile sale. Acest respect a întărit prietenia noastră.”
Scriitorul afirmă că dispariția lui Nicolae Manolescu a lăsat în sufletul său „un gol imens” și formulează acuzații dure la adresa unor persoane din jurul fostului președinte al Uniunii Scriitorilor.
„Dispariția lui Manolescu a lăsat în sufletul meu un gol imens, greu de înțeles de membrii camarilei care l-au încurajat în luarea unor decizii contestabile în mandatele sale de președinte al Uniunii Scriitorilor, cameleoni, care astăzi fac pe reformatorii, fără să accepte public responsabilitatea pentru cele care trebuiau reformate de mult. Când moare un prieten de asemenea calibru, ca Manolescu, cu el moare și o parte din tine. Rămâne doar ecoul unei experiențe extraordinare”, spune Dorin Tudoran.
Memoria selectivă și responsabilitatea intelectualilor
Dorin Tudoran critică, în interviu, și felul în care memoria este transformată în instrument ideologic. Întrebat dacă după 1989 cultura română a evitat o discuție reală despre responsabilitatea intelectualilor, Tudoran răspunde că încercări au existat, dar au fost rapid subminate de aceeași tehnică a memoriei selective.
„Încercări au existat, dar au fost subminate rapid de tehnica memoriei selective. Ce folos că ai citit Julien Benda – Trădarea cărturarilor/intelectualilor – și/sau Noam Chomsky – Responsabilitatea intelectualilor –, dacă, intelectual fiind, consideri că responsabilitatea o poartă ceilalți”, afirmă Tudoran.
El critică discursurile despre „revoluția morală” în care schimbarea este cerută mereu altora, fără ca cei care o invocă să accepte propria schimbare.
„Se vorbește at nauseam despre «Revoluția morală», despre nevoia schimbării, dar se rămâne în același punct mort – să se schimbe alții, eu n-am motive să mă schimb. Cum ar veni, din nou, «Revoluția se amână din cauza ploii!»”, spune scriitorul.
Tudoran este dur și cu moralismul intelectualilor publici postdecembriști. El afirmă că mulți dintre aceștia se raportează grandilocvent la mari modele culturale europene, dar riscă să ajungă doar variante postmoderne ale lui Nae Cațavencu.
„În «România profundă», unde, până a fost descoperit anglo-americanismul, ne-am mândrit mai mereu că ne tragem de brăcinar cu cultura franceză, prea mulți dintre intelectualii publici postdecembriști se iau fie drept Montaigne, fie La Rochefoucauld, fie La Bruyère, fie Vauvenargues, fie Chamfort. Pericolul din ce în ce mai mare este că se dovedesc nimic altceva decât variante «postmoderniste» ale lui Nae Cațavencu”, spune Dorin Tudoran.
Întrebat dacă literatura română a fost prea tolerantă cu compromisurile morale ale unor scriitori, Tudoran răspunde: „Nu literatura manifestă o asemenea toleranță, ci oamenii care confundă toleranța cu o casă de toleranță.”
Mitologiile culturale și impostura memorialistică
Tudoran se arată sceptic și față de posibilitatea demitizării literaturii române, susținând că societatea pare dependentă de mitologii fragile. El acuză memorialistica postdecembristă de somnambulism civic și moral și vorbește despre impostură atunci când biografii sau gesturi de opoziție sunt amplificate sau inventate.
„Altă bătălie pierdută înainte de a începe. Fără mitologii de trei parale se pare că nu putem respira. Memorialistica postdecembristă excelează în acest domeniu al somnambulismului civic și moral, al imposturii celei mai grosolane”, afirmă scriitorul.
Ca exemplu, Tudoran amintește o expoziție organizată la Cotroceni în 2019, „Rezistenții. Amintire și recunoștință”, unde, susține el, ar fi fost prezentate despre o persoană lucruri cutremurătoare care nu s-ar fi întâmplat niciodată.
„Când promovarea unor asemenea mitologii se produce la nivelul unor instituții de vârf, impostura atinge un alt nivel de iresponsabilitate. Un exemplu: într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre cineva se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată”, spune Tudoran.
El citează apoi texte prezentate în acea expoziție și le califică drept „aiuritoare”: „«X decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.» / «X a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.» Aiuritor.”
Tudoran spune că a scris despre acest tip de impostură și într-un text publicat în „Dilema Veche”, în care a folosit opoziția dintre Pirgu și Montaigne pentru a descrie ucroniile memorialistice postdecembriste.
Un autoportret al unei conștiințe incomode
Interviul are și o dimensiune confesivă, în care Dorin Tudoran vorbește despre propriul destin literar, despre cenzură, despre intrarea sa în conflict cu valorile „Epocii de Aur” ceaușiste și despre relația cu poeți și scriitori importanți ai epocii.
Scriitorul amintește că volumul său de debut a fost puternic redus de cenzură, iar al doilea volum a fost „bărbierit” și mai sever, experiențe care l-au împins spre conflict deschis cu regimul.
„Volumul de debut, Mic tratat de glorie, a fost atât de «prescurtat» de Cenzură, încât, când a primit, în sfârșit, drept de publicare, Editura Cartea Românească publica titlul poeziei pe pagina din stânga și poezia pe pagina din dreapta, pentru ca volumul să nu fie chiar de grosimea unei «lame de ras». Evident și asta avea să trezească nemulțumiri undeva, sus, hotărârea editurii fiind criticată pentru risipă de hârtie”, povestește Tudoran.
El adaugă că al doilea volum a avut o soartă și mai dură: „Cel de al doilea volum, Cântec de trecut Akheronul, a fost bărbierit și mai atent, placheta având chiar grosimea «lamei de ras». Toate acestea – și altele – m-au modelat așa cum aveam să arăt la începutul/mijlocul anilor ’80: aruncat direct în conflict deschis cu valorile «Epocii de Aur» ceaușiste.”
În finalul interviului, întrebat despre conștiința critică într-o societate marcată de compromisuri istorice, Tudoran spune că aceasta i s-a părut de multe ori un miracol.
„Nu știu. Așa ceva mi-a părut de nenumărate ori un miracol, de aceea e o întrebare de pus mai degrabă lui Dumnezeu”, afirmă Dorin Tudoran.
Pentru reconstrucția unei societăți după dictatură, el spune că memoria nu poate fi una selectivă: „În asemenea situație memoria nu poate fi decât morală, nu selectivă.”
Interviul se conturează astfel ca o critică a comunismului, dar mai ales a felului în care postcomunismul românesc a reciclat biografii, tăceri, mitologii și forme de impostură publică. Iar autoportretul pe care Dorin Tudoran îl schițează rămâne concentrat în formula cu care își descrie propria luptă: „Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran. Restul morilor de vânt sunt rodul imaginației lui Cervantes.”
