Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi
Incidentul de la Galați nu este o știre izolată. Este un semn. Un avertisment discret că războiul nu mai vine cu declarații oficiale și linii de front, ci cu obiecte mici, greu de numit și și mai greu de oprit, care traversează spații aparent sigure fără să ceară permisiune.
În timp ce discursul public oscilează între panică și banalizare, realitatea este mai incomodă: „dronele” nu mai sunt gadgeturi sau simple extensii tehnologice, ci instrumente ale unei schimbări strategice profunde. O schimbare pe care o resimțim deja, înainte de a o înțelege.
În acest context, întrebările devin inevitabile: ce vedem, de fapt, când spunem „dronă”? De ce nu poate fi oprită ușor? Și cât de vulnerabil este, în realitate, spațiul pe care îl considerăm protejat?
Pentru a ieși din zgomotul speculativ și a intra în zona clarității, am discutat cu generalul (r) Ștefan Dănilă, fost Șef al Statului Major General și aviator militar — un om care a cunoscut zborul din interior, nu din birou. Un dialog direct, fără amortizoare retorice, despre o realitate care nu mai ține de viitor, ci de prezent.
Adrian Leonard Mociulschi: Incidentul de la Galați a readus brusc în atenția publică un termen intens vehiculat, dar rareori înțeles în profunzime. În spațiul mediatic, dronele par deja o realitate banalizată, dar efectele lor sugerează contrariul.
„Dronă” a devenit un cuvânt comun. Dar ce desemnează el, în realitate?
General Dănilă: Cuvântul „dronă” este tot mai des utilizat, cu o generalizare a definirii vehiculelor fără pilot, cu comandă de la distanță. Inițial, acest termen se referea doar la aparatele de zbor fără pilot, cunoscute și ca UAV (Unmanned Aircraft Vehicle), dar există tendința de extindere a utilizării termenului pentru toate sistemele fără pilot la bord. În terminologia NATO sunt definite ca UAS (Unmanned Aircraft Systems), dar există și vehicule fără pilot la bord care se deplasează pe sol (UGV – Unmanned Ground Vehicle).
Revenind la cele consacrate, respectiv vehiculele aeriene (dronă aeriană ar fi un pleonasm), este bine să știm că NATO le-a clasificat în funcție de misiuni, greutate, motorizare, rază de acțiune, iar aceste clase pot fi găsite pe site-ul oficial al Alianței.
Primele drone au fost utilizate pentru cercetare-supraveghere, fiind capabile să furnizeze informații sigure, prin fotografiere sau filmare, ca un cercetaș în adâncimea dispozitivului inamic, cu riscuri minime, doar materiale, omul fiind în spatele frontului. Dezvoltarea tehnologiilor în domeniul comunicațiilor și al optoelectronicii a permis preluarea de imagini și transmiterea lor în timp real, ceea ce a însemnat un pas important pentru conducerea acțiunilor de luptă.
Avioane de cercetare fără pilot au existat din anii 1960–1970, fiind perfecționate ulterior. Dezvoltarea dronelor civile la începutul secolului XXI a permis regândirea unor misiuni la nivel militar, cu introducerea acestor vehicule în uzul forțelor armate, prin adaptare și transformare în mijloace letale. Încărcături de luptă de diferite dimensiuni și caracteristici au fost introduse în drone care au avut destinații pașnice sau au fost proiectate de la început ca mijloace letale.
Noile tehnologii au făcut posibilă reducerea dimensiunilor acestor drone, introducerea de sisteme de navigație proprii foarte precise, Inteligență Artificială și sisteme de protecție care fac din aceste drone mijloace de luptă deosebit de periculoase.
În concluzie, există drone mari, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale unui avion de luptă, cu misiuni complexe – am putea spune că este avionul de generația a șasea, avionul fără pilot la bord –, dar există și drone foarte mici, greu de detectat, unele sinucigașe, ca un fel de minirachete sau proiectil cu cameră video, extrem de dificil de detectat și contracarat.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă înțelegem că aceste sisteme sunt tot mai discrete, mai agile și mai integrate tehnologic, atunci se conturează o întrebare esențială legată de vulnerabilitatea lor aparentă. În mod paradoxal, tocmai aceste avantaje par să le facă extrem de greu de contracarat în teren.
De ce sunt, în anumite situații, atât de dificil de detectat și neutralizat?
General Dănilă: Dimensiunile reduse ale multor drone (există și drone mari, relativ ușor detectabile) înseamnă o suprafață de reflexie redusă, aproape imposibil de descoperit de radare clasice, fără tehnologie AESA (Active Electronically Scanned Array – în română: rețea activă cu scanare electronică).
Această caracteristică face dificilă nu doar descoperirea țintelor, dar afectează semnificativ capacitatea de încadrare (adică fixarea țintei), atât de către radarele de sol sau de la bordul aeronavelor, cât și de către rachete.
O altă caracteristică este amprenta termică redusă, care nu permite încadrarea de către ogiva termică a rachetei sau menținerea încadrării de către aceasta.
Deplasarea cu viteze relativ mici față de avioanele interceptoare face dificilă urmărirea și interceptarea unei drone, dimensiunile reduse contribuind semnificativ la reducerea posibilităților de descoperire și identificare. Totuși, viteza de deplasare și traiectoria prin aer fac dificilă interceptarea cu mijloace de la sol, mult mai puțin agile, dependente de căile de comunicații terestre și limitate de obstacolele din teren.
Unele drone sunt comandate de la distanță pe calea undelor electromagnetice, fiind vulnerabile la bruiaj sau spoofing (alterarea semnalului de poziționare – GPS). S-au găsit soluții de salt în frecvență sau de protecție la bruiaj, prin utilizarea Inteligenței Artificiale sau prin comunicații pe fibră optică pentru drone care acționează pe distanțe relativ mici (25–30 km).
Adrian Leonard Mociulschi: Pe măsură ce aceste sisteme devin mai numeroase și mai inteligente, nu mai vorbim doar despre unități izolate, ci despre forme de coordonare care schimbă radical logica utilizării lor în teren. Apar astfel concepte noi, greu de intuit fără o cheie tehnică adecvată.
Ce diferență există între utilizarea individuală a dronelor și ceea ce numim astăzi „roi de drone”?
General Dănilă: Așa cum spuneam, dezvoltarea noilor tehnologii de comunicații și a Inteligenței Artificiale, cumulat cu reducerea dimensiunilor dronelor, a determinat dezvoltarea de noi tipuri de drone, mai mici, mai agile și mai inteligente. Mijloacele de contracarare evoluează și ele, de la bruiajul comunicațiilor la interceptarea și neutralizarea fizică a dronelor cu alte drone, mai mici, nu neapărat mai ieftine.
Roiul de drone este utilizat pentru a satura canalele de contracarare, dar și pentru mascare a acțiunilor.
Posibilitățile de comunicare între drone (o facilitate relativ nouă, realizată cu Inteligență Artificială – adică aplicații foarte performante) permit ca un singur operator să controleze mai multe drone către un obiectiv complex sau către mai multe obiective, precum și protecția acestor drone, care pot să se distanțeze suficient încât să nu fie distruse în totalitate de o lovitură cinetică (rachetă, proiectil sau glonț).
Roiul de drone este mult mai periculos decât o bombă cu submuniții, deoarece fiecare dronă poate fi foarte precisă în lovirea unei ținte, fără ca două drone să lovească aceeași țintă.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă până de curând superioritatea aeriană era definită prin viteză, altitudine și capacitate de proiecție a forței, apariția acestor sisteme autonome pare să modifice însăși arhitectura confruntării. Nu mai este vorba doar de performanță tehnică, ci de o nouă logică operațională.
În ce măsură aceste evoluții reconfigurează logica clasică a confruntării aeriene?
General Dănilă: Întotdeauna apariția unor noi tehnologii a presupus schimbarea modului de purtare a luptei. Sunt necesare noi tehnici, tactici și proceduri. Am asistat în urmă cu câteva luni la prezentarea unei teze de doctorat a generalului-maior Adrian Ciolponea, ofițer de operații speciale, care este SACTREPEUR în acest moment, adică ocupă cea mai înaltă funcție asumată de România în structurile de comandă aliate. În cercetarea sa a identificat nevoile de adaptare și schimbare a acestor procedee, tactici și proceduri, precum și a modului de gândire, de planificare și ducere efectivă a luptei.
Lipsa omului din aceste mijloace de luptă le face mult mai periculoase. Riscul la care pot fi expuse, unele fiind gândite ca muniții loitering (adică „sinucigașe”, direcționate către țintă), este foarte ridicat, iar confruntarea cu un vehicul cu om sau oameni la bord este asimetrică.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă privim aceste evoluții într-o perspectivă mai amplă, apare inevitabil întrebarea dacă asistăm la o simplă continuitate tehnologică sau la o ruptură de paradigmă. Istoria armamentului sugerează o evoluție graduală, dar intensitatea transformărilor actuale pare să accelereze acest proces.
Putem vorbi despre o continuitate între sistemele de tip V1 și tehnologiile actuale sau asistăm la o schimbare de paradigmă?
General Dănilă: Dacă vă referiți la rachetele care au revoluționat capacitatea de lovire la distanță, aș spune că evoluția sistemelor de arme ar trebui să fie interpretată de la arcul cu săgeți. Săgeata a luat locul suliței aruncate direct de om, fiind mai mică, dar capabilă să acționeze asupra unei ținte aflate la o distanță mai mare, cu oarecare precizie, fiind lansată dintr-o armă.
Rachetele au venit după artilerie, care are la bază principii balistice de lovire a unei ținte. Au fost dezvoltate rachete de croazieră, greu detectabile, deoarece zboară la înălțimi mici, cu viteze mari, precum și rachete balistice, care zboară cu viteze foarte mari, la înălțimi foarte mari, capabile să lovească la distanțe considerabil mai mari. Desigur, și încărcătura de luptă a evoluat, până la încărcături nucleare sau termonucleare.
În acest sens, aveți dreptate: tehnologiile actuale au determinat această evoluție a sistemelor de arme, dezvoltând capacități de lovire la distanță, cu precizie maximă, precum și capacitatea de a vedea în timp real efectele loviturilor, fără expunerea fizică a omului.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă până aici vorbim despre platforme și tactici, în fundal apare un element care pare să le integreze pe toate: Inteligența Artificială. Nu doar ca suport tehnologic, ci ca factor de decizie distribuită, care schimbă raportul dintre om și sistem.
Care este rolul real al Inteligenței Artificiale în aceste sisteme?
General Dănilă: Inteligența Artificială este tot mai prezentă, deoarece înseamnă aplicații complexe, capabile să îmbunătățească pilotarea efectivă a aparatului (care poate fi instabil aerodinamic), navigația, respectiv zborul până la țintă sau la obiectivul de cercetat, protecția prin reacție la bruiaj sau la acțiunile cinetice de contracarare a dronei, prin manevre evazive, identificarea țintei și lovirea în cel mai vulnerabil punct, găsirea celei mai bune soluții pentru transmiterea datelor către operator, menținerea sau împrăștierea roiului de drone.
Probabil că vor fi tot mai multe programe care vor implica Inteligența Artificială, respectiv capacitatea de adaptare pentru supraviețuire și pentru îndeplinirea misiunii stabilite inițial, care vor amplifica eficacitatea acestor mijloace de atac și supraveghere, menținând operatorul uman la distanță.
Omul nu va dispărea din luptă, va acționa de la distanță. Confruntarea între mijloacele fără pilot poate ajunge până la nivelul unor bătălii ale dronelor, dar cucerirea unui teritoriu va presupune preluarea controlului prin prezența fizică nemijlocită, adică primii care vor prelua obiectivele din teritoriul cucerit vor fi oamenii în uniformă, sprijiniți de sisteme de luptă moderne, capabili să se protejeze și să apere aceste obiective, pentru a consolida controlul asupra teritoriului.
Pentru apărători, este esențial să cunoască toate mijloacele de atac posibile pentru a fi pregătiți să le combată, să le contracareze, cu pierderi minime, fără a permite agresorului să le distrugă capacitățile de ripostă. Aș spune că este o luptă în care sunt utilizate mijloace care pot fi sacrificate mai ușor, tocmai pentru a evita expunerea directă a oamenilor și pentru a proteja resursa umană.
Utilizarea dronelor în conflictul din Ucraina ne relevă cât de important este omul, cât de important este să fie protejat, nu expus în luptă, deoarece sacrificiul uman nu este o garanție a victoriei, ci o posibilă premisă a înfrângerii.
Adrian Leonard Mociulschi: Vă mulțumesc foarte mult, domnule general, pentru claritate și pentru acest dialog necesar.
În loc de concluzie
Războiul nu mai arată ca în manuale. Nu mai are început clar, nici fronturi vizibile, nici zgomotul recognoscibil al confruntării directe. Astăzi, el se insinuează discret, în obiecte de câteva kilograme, în semnale invizibile și în decizii luate la distanță, uneori fără intervenție umană imediată.
În această ecuație, întrebarea nu mai este dacă înțelegem pe deplin aceste transformări, ci dacă reușim să rămânem lucizi în fața lor. Pentru că, așa cum sugerează și generalul Dănilă, în centrul tuturor acestor sisteme — oricât de autonome ar deveni — rămâne omul.
Nu ca simplu operator al tehnologiei, ci ca miză ultimă a ei.
Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi