Nicușor Dan, „aceeași persoană pe care oamenii au votat-o” (comentariu)

Ca milioane de români, am urmărit marți seară conferința-maraton a președintelui Nicușor Dan, prima după instalarea Guvernului Niculescu și după șase luni de criză politică, curioasă să aflu nu doar ce avea de spus, ci și de ce alesese tocmai acest moment pentru o asemenea întâlnire cu presa.

Am aflat despre situația financiară a României, despre excluderea AUR de la guvernare, despre riscurile alegerilor anticipate și despre imposibilitatea unei majorități PNL-USR fără PSD. Am aflat de ce 30% este mai mic decât 50%, de ce agențiile de rating sunt atât de importante și de ce stabilitatea politică a cântărit mai greu decât așteptările unei părți dintre alegătorii săi, dar și că rezolvarea crizei politice i-a consumat timpul și energia, astfel încât unele angajamente au rămas, cel puțin deocamdată, în așteptare.

Au urmat întrebările jurnaliștilor și explicațiile unui președinte care a încercat să își justifice deciziile, compromisurile și promisiunile amânate, numai că finalul conferinței avea să eclipseze aproape tot ceea ce spusese anterior. După ore întregi în care vorbise despre democrație, instituții și responsabilitate, Nicușor Dan i-a comunicat jurnalistului Ovidiu Vanghele că nu va mai avea acces la conferințele sale de presă pe durata mandatului prezidențial.

Și atunci mi-am amintit de un comentariu pe care l-am scris în ianuarie 2023, când Nicușor Dan era primarul general al Capitalei.

De la „niciun cuvânt” la „nu veți mai pune întrebări”

Ana Oroș Daraban murise într-o sâmbătă după ce fusese sfâșiată de o haită de câini în zona Lacului Morii, în timp ce se afla la alergat, într-o tragedie care a zguduit Bucureștiul și a readus în atenția publicului problema câinilor fără stăpân, pe care autoritățile o cunoșteau de ani întregi, dar pe care nu reușiseră să o rezolve. În timp ce instituțiile își pasau responsabilitatea, iar primarii de sector începeau să reacționeze, Nicușor Dan tăcea.

„Primarul Capitalei Nicușor Dan… niciun cuvânt!”. Am repetat atunci această propoziție aproape obsesiv, pentru că mi se părea de neconceput ca primarul general al Bucureștiului să nu aibă o reacție imediată în fața unei asemenea tragedii, cu atât mai mult cu cât problema câinilor fără stăpân fusese una dintre promisiunile sale electorale. Abia după aproximativ 36 de ore a venit și mesajul său pe Facebook, în care transmitea condoleanțe, anunța un control și explica responsabilitățile instituțiilor implicate, în timp ce eu scriam despre o boală veche a administrației românești.

Evident, nu compar tragedia Anei Oroș Daraban cu un conflict dintre președinte și un jurnalist, pentru că ar fi absurd, dar cele două episoade m-au făcut să mă gândesc la felul în care Nicușor Dan gestionează situațiile incomode, la disponibilitatea sa de a oferi explicații atunci când acestea îi sunt cerute și, mai ales, la diferența dintre responsabilitatea pe care o presupune o funcție publică și felul în care cel care o ocupă înțelege să o exercite.

Nu întâmplător, poate, mi-a atras atenția declarația sa de marți seară: „Eu sunt aceeași persoană pe care oamenii au votat-o”. Și cred că, într-o anumită privință, are dreptate, pentru că nu trebuie să se fi schimbat el pentru ca alegătorii săi să fie dezamăgiți, fiind suficient ca aceștia să fi început să îl privească altfel, după ce au proiectat asupra lui propriile speranțe, de la reformarea sistemului până la ținerea PSD departe de putere. Dar Nicușor Dan nu a apărut ieri în politica românească. A făcut promisiuni, a avut conflicte cu instituțiile și a oferit suficiente ocazii pentru ca oamenii să îi observe stilul de conducere, numai că acum ocupă cea mai înaltă funcție în stat, iar responsabilitatea sa nu mai poate fi privită prin aceeași lentilă prin care judecam deciziile unui primar.

Ovidiu Vanghele și conferința transformată într-o arenă

Revenind la conferință, Ovidiu Vanghele l-a întrebat pe președinte despre procurorul general Cristina Chiriac și despre votul din Secția pentru procurori a CSM, în legătură cu sesizarea Inspecției Judiciare pentru cercetarea unei presupuse ingerințe, o întrebare legitimă, de interes public, care privea tocmai justiția, unul dintre domeniile în care Nicușor Dan promisese schimbări. Numai că președintele nu a răspuns, alegând în schimb să îi comunice direct jurnalistului că dispusese deja să nu mai fie primit la conferințele sale din cauza injuriilor pe care acesta i le adresase anterior, adăugând că angajații Administrației Prezidențiale, pe care i-a numit „miloși”, nu îi respectaseră dispoziția.

Cazul Vanghele nu este singular în istoria conflictelor dintre putere și presă, însă ceea ce îl face neobișnuit, poate chiar fără precedent în această formă, este caracterul direct și public al confruntării. Nu a fost vorba despre un schimb de replici la distanță sau despre o declarație făcută ulterior, ci despre un jurnalist care a fost lăsat să participe la conferință, să aștepte până la final și să adreseze o întrebare, pentru ca apoi să afle, în fața camerelor de filmat, că nu va mai avea dreptul să pună întrebări în fața președintelui pe durata mandatului acestuia. Practic, conferința de presă de la Cotroceni s-a transformat, pentru câteva minute, într-o arenă în care un conflict personal a fost tranșat public, iar întrebarea despre justiție a rămas fără răspuns, în timp ce atenția publică s-a mutat asupra injuriilor adresate președintelui și a interdicției pe care acesta decisese să o impună. Și poate că tocmai aici este partea cea mai importantă a acestui episod, pentru că o conferință de presă, care ar trebui să fie un exercițiu de transparență și responsabilitate publică, a devenit scena unei confruntări personale în care președintele a invocat autoritatea funcției sale pentru a sancționa un jurnalist, nu pentru ceea ce făcuse în acea sală, ci pentru ceea ce scrisese anterior despre el pe Facebook.

Asta nu înseamnă însă că Ovidiu Vanghele trebuie transformat automat într-un simbol al jurnalismului curajos, doar pentru că a intrat în conflict cu președintele. Vorbim despre un jurnalist care l-a susținut public în trecut pe Nicușor Dan, pentru ca ulterior să devină unul dintre criticii săi vehemenți, folosind în unele postări apelative precum „netrebnic”, „gunoi” sau „nemernic”, formulări care nu sunt argumente jurnalistice și care nu devin mai puțin insultătoare doar pentru că sunt adresate unui politician pe care o parte a societății a început să îl deteste.

Cred că un jurnalist poate avea opinii politice, poate susține anumite valori și poate critica dur puterea, dar atunci când își înlocuiește argumentele cu insulte riscă să își compromită propria credibilitate, fără ca asta să însemne că își pierde dreptul de a pune întrebări sau de a solicita informații de interes public.

La fel de adevărat este însă că Nicușor Dan putea să gestioneze momentul cu totul altfel, fără să își ascundă nemulțumirea și fără să accepte limbajul folosit de Vanghele. Putea să răspundă întrebării despre justiție și apoi să îi reproșeze jurnalistului insultele, putea să spună că nu le consideră acceptabile, dar că nu confundă criticile la adresa sa cu dreptul presei de a solicita explicații. În schimb, Nicușor Dan a ales să invoce un ordin, iar rezultatul este că discutăm de câteva ore despre Vanghele, despre postările și insultele sale, în timp ce întrebarea privind conduita procurorului general a rămas fără răspuns.

Libertatea de exprimare nu funcționează după regulile unei bule de Facebook

Cred că adevărata problemă depășește însă conflictul dintre Nicușor Dan și Ovidiu Vanghele și spune ceva despre felul în care am ajuns să înțelegem libertatea de exprimare într-o societate în care rețelele sociale ne-au schimbat nu doar modul în care consumăm informația, ci și felul în care ne raportăm la adevăr, la presă și la cei care ne conduc. Algoritmii ne livrează tot mai mult din ceea ce vrem să auzim, iar în jurul nostru se construiesc bule în care aceleași opinii sunt repetate și validate până când ajung să pară singurele acceptabile, astfel încât politicianul preferat este apărat aproape necondiționat, iar cel detestat nu mai poate face nimic corect. Și presa a fost atrasă în acest mecanism. Vedem jurnaliști care se comportă ca activiști, activiști care se prezintă drept jurnaliști și comentatori care își construiesc notorietatea mai degrabă prin agresivitate decât prin argumente, nu doar în zona suveranistă, ci și în cea pro-europeană, unde discursul despre democrație și toleranță poate deveni surprinzător de intolerant atunci când cineva contestă liderul politic preferat. Când un jurnalist îl atacă pe politicianul pe care îl detestăm, este curajos, dar când îl critică pe cel pe care îl susținem devine propagandist, iar dacă un politician pe care nu îl simpatizăm încearcă să restricționeze accesul presei, vorbim imediat despre abuz, în timp ce pentru politicianul preferat găsim circumstanțe atenuante și explicații care să îi justifice reacția.

Numai că libertatea de exprimare nu poate fi apărată selectiv și nici confundată cu dreptul de a insulta fără consecințe, pentru că un jurnalist răspunde pentru cuvintele sale, inclusiv în fața publicului său și a propriilor standarde profesionale, în timp ce un președinte răspunde și pentru modul în care folosește autoritatea instituției pe care o conduce. Iar aici discuția nu mai este doar una despre bune maniere, orgolii sau simpatii politice, ci și despre limitele puterii, pentru că Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public stabilește, la articolul 18, că acreditarea jurnaliștilor trebuie acordată fără discriminare și că refuzul sau retragerea acesteia poate fi justificată prin fapte care împiedică desfășurarea normală a activității autorității, nu prin opiniile exprimate în presă, o asemenea măsură trebuind să fie comunicată în scris.

Prin urmare, întrebarea nu este dacă Nicușor Dan avea motive să se simtă jignit, ci dacă motivele invocate justifică, în condițiile legii, restricția anunțată, mai ales că nu discutăm despre un simplu utilizator de Facebook care își poate bloca adversarii atunci când comentariile devin neplăcute, ci despre șeful statului, chemat prin Constituție să vegheze la buna funcționare a autorităților și să medieze între stat și societate. Iar această responsabilitate devine cu atât mai importantă într-o Românie deja împărțită în tabere, în care inclusiv foștii susținători ai președintelui au ajuns să se confrunte între ei, unii apărând deciziile lui Nicușor Dan, alții acuzându-l că a abandonat direcția politică reprezentată de Ilie Bolojan, în timp ce orice critică riscă să fie interpretată ca o trădare și orice apărare a președintelui ca o formă de propagandă.

Or, rolul unui președinte nu este să îi reprezinte doar pe cei care l-au votat sau care continuă să îl susțină, după cum rolul presei nu este să îi confirme convingerile, ci să îi pună întrebări, inclusiv atunci când acestea sunt incomode și chiar atunci când vin din partea unor oameni pe care nu îi simpatizează.

Același Nicușor Dan, dar alte responsabilități

După tragedia de la Lacul Morii, scriam despre incapacitatea celor aflați la putere de a-și asuma responsabilitatea, despre instituții care își pasează vina și despre explicații care ajung să țină locul răspunderii politice, iar astăzi, după conferința de la Cotroceni, mă întorc la aceeași întrebare, deși împrejurările sunt complet diferite: suntem dispuși să apărăm aceleași principii și atunci când ele îi protejează pe oamenii pe care nu îi simpatizăm?

Nicușor Dan a avut explicații pentru criza politică, pentru compromisurile făcute și pentru promisiunile amânate, unele convingătoare, altele discutabile, dar explicațiile nu înlocuiesc întotdeauna asumarea, iar faptul că un președinte consideră că a luat cele mai bune decizii nu înseamnă că acestea nu mai pot fi puse sub semnul întrebării.

Nu cred că Ovidiu Vanghele trebuie aplaudat pentru insultele adresate președintelui, după cum nu cred că Nicușor Dan trebuie condamnat pentru simplul fapt că s-a simțit jignit, însă una este să îi reproșezi unui jurnalist limbajul folosit și cu totul altceva să îi comunici că nu va mai avea voie să pună întrebări pe durata mandatului tău, transformând astfel o dispută personală într-o problemă care privește relația dintre presă și putere.

Adevărata problemă nu este nici Nicușor Dan, nici Ovidiu Vanghele, ci felul în care am ajuns să înțelegem democrația, într-o societate în care ne-am obișnuit să aplaudăm atacurile împotriva celor pe care nu îi simpatizăm și să găsim justificări pentru aceleași gesturi atunci când vin din partea celor pe care îi susținem, cerând libertate de exprimare pentru noi, dar devenind mult mai puțin toleranți când această libertate este exercitată de ceilalți.

Nicușor Dan spune că este același om. Poate că este. Dar între timp a ajuns în cea mai înaltă funcție în stat, iar un președinte chemat prin Constituție să medieze între stat și societate nu poate trata relația cu presa după regulile unei dispute de pe Facebook, după cum un jurnalist nu își poate justifica orice insultă invocând libertatea presei.

Libertatea de exprimare presupune responsabilitate, dar responsabilitatea nu poate deveni un pretext pentru restrângerea arbitrară a accesului la informații publice, iar democrația nu se apără doar atunci când ne convin opiniile celor care o invocă, ci mai ales atunci când respectarea principiilor în care credem ne obligă să apărăm inclusiv drepturile celor pe care nu îi simpatizăm. Președintele are tot dreptul să nu placă un jurnalist, dar jurnalistul nu trebuie să aibă nevoie de simpatia președintelui pentru a-și face meseria. Și nici de mila angajaților de la Cotroceni.