Dosarul se la Securitate al marelui Mirea Eliade: Legăturile cu legionarii, domiciliul forțat la Miercurea Ciuc și notele semnate de marele scriitor român

În arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, pe numele lui Mircea Eliade, există două dosare: unul dinainte de plecarea sa din ţară, din vremea când era urmărit de Siguranţă, şi altul de după instalarea regimului comunist, când supravegherea a trecut în sarcina Securităţii. Primul reflectă întreaga activitate a lui Eliade din perioada când cocheta făţiş cu legionarismul: vremea în care a fost urmărit ca simpatizant legionar, apoi cea a domiciliului forţat la Miercurea Ciuc, dar şi anii de plin avânt gazetăresc. Acest prim dosar va fi păstrat cu sfinţenie de noua Securitate după plecarea în străinătate a lui Eliade.

Încă de la fila 1 a dosarului din fondul operativ, cu numărul 76836, care face un sumar al activităţii legionare a lui Mircea Eliade, se arată că „a activat în organizaţia legionară ca membru marcant, făcând parte din cuibul „Ceahlăul”, familia „Axa”, din anul 1935. A avut domiciliul obligatoriu la Miercurea Ciuc în 1938. Este autorul romanului Huliganii apărut în 1936 în care se făcea propagandă legionară.

Documentul mai precizează că e ortodox, căsătorit cu Nicoleta Jeana Mareş (cunoscută ca Nina Eliade – n.r.), cu domiciliul pe str. Gh. Palade, de profesie ziarist, că a activat în grupul scriitorilor şi poeţilor legionari conduşi de profesorul Radu Demetrescu Gyr şi a publicat articole favorabile mişcării, dar că nu a deţinut funcţie publică sub regimul legionar, nu a luat parte la rebeliunea din ianuarie 1941 şi nu a avut nicio legătură cu aceasta. Se mai arată că i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Miercurea Ciuc în 1938, fără alte internări ulterioare în lagăr sau sub regim de domiciliu obligatoriu.

Episodul internării la Miercurea Ciuc

Regimul de detenţie al lui Mircea Eliade la Miercurea Ciuc: Dosarul petiţiilor Ninei Eliade (1938)

În vara anului 1938, pe fondul măsurilor luate de regimul carlist (impus de Carol al II-lea – n.r.) împotriva simpatizanţilor Mişcării Legionare, Mircea Eliade se afla internat cu domiciliu obligatoriu în lagărul de la Miercurea Ciuc. Documentele de arhivă din luna august a acelui an reflectă eforturile constante ale soţiei sale, Nina Eliade, de a interveni pe lângă autorităţi pentru a obţine concesii administrative şi medicale.

Memoriul din 27 august 1938: Sănătatea şi „dreptul” la studiu

La data de 27 august, Nina Eliade înaintează o petiţie directă Ministrului de Interne, document care redă starea fizică a scriitorului şi încercarea familiei de a-i asigura accesul la instrumentele sale de lucru.

„Domnule Ministru, Soţul meu, Mircea Eliade, scriitor şi asistent universitar cu domiciliul forţat la M. Ciuc, suferind de stomac şi prin nemişcare agravându-i-se starea, respectuos vă rog să binevoiţi a-i îngădui ca prin dl. comandant al lagărului să-şi poată procura fructe şi mere. Totodată vă rog a-mi da autorizaţia de a trimite prin inspectoratul jandarmeriei următoarele cărţi necesare pentru studiile sale – Getica lui Pârvan, Petrarca şi Dante. Respectuos vă mai rog a se ridica consemnul de a nu fuma deoarece starea lui nervoasă din cauza nedreptăţii făcute se accentuează în urma acestei privaţiuni”.

Nina Eliade îşi încheie memoriul făcând apel la valoarea profesională a soţului său, în încercarea de a obţine o minimă clemenţă biologică: „Vă aduc toate acestea la cunoştinţă căci luându-i-se libertatea, cel puţin fiziceşte să poată rezista, ţara mai având nevoie de elemente de valoarea lui Mircea Eliade”.

Rezoluţia ministerială şi impasul regulamentar

Răspunsul autorităţilor a venit rapid, însă a creat o confuzie birocratică. Pe petiţia primită, ministrul a notat: „Va fi dus într-un spital sub pază. I se vor autoriza alimentele cerute şi tutunul”. Această decizie s-a lovit însă de rezistenţa Ninei Eliade, care a sesizat că o internare sub pază ar putea fi mai restrictivă decât şederea în lagăr, şi decât regulamentele stricte ale Jandarmeriei. Raportul Inspectoratului General al Jandarmeriei subliniază acest blocaj.

„Doamna Eliade ne comunică însă că soţul D-sale nu are nevoie de tratament spitalicesc, că dânsa nu a cerut internarea în spital şi ne roagă să dăm dispoziţiuni numai în ceea ce priveşte partea a doua a ordinului D-voastră, adică autorizarea de fructe, miere şi tutun. Cum procurarea de alimente din afară este interzisă prin instrucţiunile asupra regimului aplicat de Consiliul Obligatoriu, iar fumatul a fost interzis d-voastră din Iunie, ca măsură disciplinară cu onoare vă rugăm să binevoiţi a ne ordona dacă aprobarea D-voastră se referă numai pentru cazul că M.E. ar fi internat în spital, sau şi pentru cazul în care rămâne în domiciliu obligatoriu unde ceilalţi internaţi nu au acest favor”

Necesităţi editoriale şi supravieţuirea financiară

Într-o a doua cerere, Nina Eliade a solicitat permisiunea unei vizite, invocând motive strict pragmatice, legate de contractele editoriale care asigurau veniturile familiei, acum „complet reduse prin arestarea soţului meu”. Printre motivele invocate se numărau semnarea unui contract cu editura Cugetarea pentru un roman, pentru care avea nevoie de un acont, precum şi clarificarea situaţiei celor două cărţi aflate sub tipar la Mandragora şi a unei traduceri ce urma să apară la Fundaţiile Regale, contracte care impuneau apariţia lor în cursul lunii octombrie. La acestea se adăuga finalizarea corecturilor pentru revista Zalmoxis, pentru care urmau să se tragă extrase destinate străinătăţii, motiv pentru care avea nevoie de lămuriri privind hârtia şi numărul de extrase necesare.

Riscul „adaptării” politice prin inacţiune

Un aspect notabil al pledoariei Ninei Eliade este avertismentul privind impactul psihologic al izolării intelectuale asupra unui om cu vederile politice ale lui Eliade. Ea a susţinut că interzicerea studiului şi a muncii editoriale l-ar putea împinge pe acesta spre o radicalizare definitivă în cadrul mediului din lagăr: „Starea lui nervoasă este mult zdruncinată. Rupându-i-se orice legătură cu lucrările care-l interesează şi fiind sustras de la orice alte preocupări este firesc să se adapte mediului politic în care a fost dus”.

Aceste documente oferă o perspectivă documentară asupra modului în care s-au desfăşurat interacţiunile dintre familia Eliade şi aparatul administrativ de represiune al anului 1938, evidenţiind efortul soţiei de a obţine, prin argumente medicale şi economice, o ameliorare a regimului de detenţie al scriitorului.

Eliberarea din lagăr şi supravegherea ulterioară

La 29 octombrie 1938, Mircea Eliade a fost pus în libertate din domiciliul obligatoriu de la Miercurea Ciuc şi transferat la sanatoriul de la Moroeni, judeţul Dâmboviţa. Prefectura Poliţiei Capitalei raportează: „numitul Mircea Eliade […] a fost pus în libertate în ziua de 29 octombrie 1938 şi se află actualmente în sanatoriul Moroeni Dâmboviţa […] cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune să fie ţinută în strictă supraveghere”, condiţionând eliberarea de o declaraţie pe propria răspundere prin care scriitorul se angaja să renunţe la orice activitate politică.

Declaraţia olografă dată de Eliade la Moroeni, datată 28 octombrie 1938, are un ton scurt şi formal: „Subsemnatul M. Eliade declar pe onoare şi conştiinţă de a mea bunăvoie că pe viitor înţeleg să mă abţin de la orice activitate politică oricare ar fi ea şi de a nu întreprinde nicio acţiune şi agitaţie interzisă de lege”. Documentul e semnat de şeful serviciului jandarmerie, lt. col. Ştefan Gherovici, şi de şeful secţiei a III-a, maior Dumitru Birţ, cu rezoluţia eliberării sub supraveghere.

Angajamentul nu a rămas însă fără urmări în dosarul de urmărire. O notă din Brăila, din februarie 1938, consemnează că Eliade ţinuse „o conferinţă pe teme de propagandă legionară arătându-şi satisfacţia că în oraşul Brăila există o revistă legionară Omul Nou”. La Arad, o adresă din iunie 1938 arată că poliţia locală „înaintează […] copii de pe tabelul legionarilor urmăriţi precum şi fotografiile lor urmând a se lua măsura de urmărire şi arestare a lor şi în care apare şi susnumitul”.

Consilier de presă la Lisabona şi suspiciunile serviciilor de informaţii

Următorul moment important din viaţa lui Eliade şi consemnat în documentele Siguranţei are loc câţiva ani mai târziu când Mircea Eliade este trimis de regimul legionar la reprezentanţa României în Lisabona.

O informare din 4 noiembrie 1942, adresată Marelui Stat Major, secţia a doua, precizează: „Avem onoarea a vă comunica că M(ircea) E(liade), consilier de presă la Lisabona într-adevăr a fost trecut în această funcţie în timpul regimului legionar al cărui simpatizant este. De la rebeliune şi până în prezent nu s-a afirmat făţiş pentru regimul legionar fiind foarte circumspect faţă de foştii lui camarazi. Soţia sa însă continuă a-şi manifesta sentimentele şi simpatiile pentru mişcarea legionară.”

O altă informare vehicula un zvon mai grav: „D-l Mircea Eliade, Consilier de presă la Lisabona, a fost rechemat în ţară fiind legionar şi pus în această funcţie de Horia Sima. Acesta ar fi declarat la plecarea sa din Lisabona că merge la Berlin să ia contact cu Horia Sima şi legionarii de acolo să nu piardă curajul.” Sursa a fost notată drept „valoare serioasă”, dar verificarea ulterioară a infirmat conţinutul: „Nu este adevărat, numitul este în prezent la Lisabona”.

Rebeliunea, Antonescu şi traseul diplomatic

Fişa biografică din dosar (fila 31) reconstituie şi anii care urmează eliberării din lagăr. După rebeliunea legionară din 1941, documentul notează: „Mircea Eliade a colaborat cu Cristian Tell, Haig Acterian şi I.V. Vojen la ziarul Cuvântul şi Buna Vestire. După rebeliunea din 1941, Eliade trece de partea lui Antonescu şi este numit secretar cultural pe lângă legaţia României de la Londra. A avut legături cu legionarul Dancu Ilie de la care primea informaţii asupra mişcării legionare pe care le transmitea lui Horia Sima în Germania.”

Exilul şi activitatea anticomunistă

Fişa urmăreşte apoi traseul lui Eliade după epurarea din diplomaţie, în 1945: „În 1945, a fost epurat din diplomaţie. Rechemat în ţară, a refuzat să se întoarcă. În anul 1945 a scris mai multe articole îndreptate împotriva regimului în ziarul spaniol A-Voz. Împreună cu Brutus Coste şi Leontin Constantinescu au format un triumvirat pentru a calomnia guvernul Groza.”

Despre perioada pariziană, dosarul notează: „La Paris, Eliade a tipărit două lucrări – Introduction à l’étude du Yoga şi Techniques du Yoga. În 1947 este semnalat la Paris, ca membru în comitetul redacţiei al României Independente şi utilizat în cercurile reacţionare străine pentru blamarea guvernului român pe motivul îndepărtării oamenilor de ştiinţă şi cultură din jurul guvernului. M. Eliade este un reacţionar marcant, iar guvernul francez i-a încredinţat o catedră pentru predarea sanscritei.”

Ultima parte a fişei îl descrie ca o figură centrală a emigraţiei anticomuniste: „Mircea Eliade este considerat de legionarii români din Franţa ca ideolog al mişcării. El întreţine legături directe cu generalul Rădescu de la care a primit misiunea de a distribui în cursul anului 1948 douăzeci de burse studenţilor reacţionari români aflaţi în Franţa.”

Dincolo de documentele din dosarele de urmărire, rămâne întrebarea esenţială: cum trebuie să ne raportăm astăzi la Mircea Eliade şi la perioada în care acesta a fost un simpatizant făţiş al Mişcării Legionare? Şi, mai ales, poate fi separată opera savantului de biografia sa politică?

Istoricul religiilor, Eugen Ciurtin: „Nu se poate ţine «biografia» separat de «operă»”

Istoricul religiilor Eugen Ciurtin spune că întrebarea nu este deloc nouă. „Ne-am pus întrebarea asta încă din secolul trecut”, spune el, arătând că discuţia a revenit de fiecare dată când au ieşit la lumină noi surse despre Eliade.

„Alţii, încă de acum 30, 40 sau mai degrabă peste 50 de ani, când începeau să iasă la lumină sursele interbelice propriu-zise. Articolele de ziar, mărturiile cunoscuţilor. Sute şi zeci. De atunci încoace, chestiunea asta litigioasă a tot evoluat.”

În opinia sa, problema este că, deşi sursele au devenit tot mai numeroase, editarea lor critică, completă şi sistematică a întârziat foarte mult.

„Sursele, în primul rând, au fost tot mai multe, chiar dacă editarea corectă, completă şi sistematică, adică critică, a început extraordinar de târziu”, spune Ciurtin.

El atrage atenţia şi asupra felului în care au fost republicate textele lui Eliade după 1990. Unul dintre exemplele invocate este Piloţii orbi, text pe care istoricul îl caracterizează drept „marele articol fascist, antisemit şi iraţional” al lui Eliade. Ciurtin susţine că din reeditările postcomuniste ale textului a lipsit un pasaj important.

Este vorba despre pasajul în care Eliade scria despre democraţie: „Dacă o idee bună a avut cândva un rezultat ucigător pentru o naţiune – apoi, în cazul României, această idee bună a fost democraţia”.

În acelaşi text, Eliade afirma că „democraţia, de la război încoace, a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeşteptare naţională” şi că „democraţia a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noştri”.

Pentru Ciurtin, astfel de texte nu pot fi scoase din ecuaţie atunci când vorbim despre Eliade.

Întrebat dacă perioada legionară afectează valoarea operei lui Eliade, răspunsul istoricului este direct: „Da, desigur”.

Ciurtin vorbeşte şi despre revista Zalmoxis, una dintre primele mari întreprinderi ale lui Eliade în domeniul istoriei religiilor, observând până şi „culoarea verde a titlului de pe coperta primei reviste de Istoria religiilor gândită şi editată, aproape de unul singur, la Bucureşti”.

Pentru istoricul religiilor, toate acestea fac imposibilă separarea completă dintre omul de ştiinţă şi omul politic. „Nu se poate ţine «biografia» separat de «operă»”, spune el.

Şi adaugă, cu o ironie amară: „Idealul ăsta ciuntit, vedem azi mai clar, s-ar aplica mai bine la inteligenţele artificiale… Nicidecum la un mare savant umanist din prima parte a secolului trecut.”

„Ce faci cu un munte?”

Dar dacă biografia nu poate fi despărţită de operă, înseamnă oare că opera lui Eliade trebuie respinsă? Ciurtin respinge această soluţie. Problema, spune el, este mult mai complicată şi ţine de felul în care citim marile personalităţi intelectuale.

„Vastă problemă – şi mai ales urgentă pentru orice savant de bună credinţă”, spune istoricul.

El vorbeşte despre „gigantismul puţinilor predecesori” care au definit domeniile în care au lucrat şi care au lăsat o amprentă atât de puternică încât generaţiile următoare nu pot pur şi simplu să-i ignore.

„Ce faci cu un munte? Spui că nu mai e pe hartă, dacă a fost pe hartă şi dacă ţine, totuşi, de geologie, de formele de relief, de harta însăşi? Nu.”

Soluţia, spune Ciurtin, este să urci muntele şi să-l studiezi.

„Îl laşi acolo, îl parcurgi – poate nu doar la poale şi poate nu numai pe trasee deja marcate.”

În cazul lui Eliade, asta înseamnă continuarea cercetării în toate direcţiile: „faci indianistică la acelaşi nivel, faci comparatistică, teorie sistematică, istoria studiilor, toate la acelaşi nivel”.

Dar înseamnă şi să faci ceea ce Eliade însuşi nu a făcut întotdeauna: să construieşti instituţii, să lucrezi împreună cu alţi cercetători, să creezi continuitate academică şi să duci disciplina mai departe.

„Faci şi ce el nu a prea făcut: instituţii permanente, colaborare cu semeni (…), congrese mondiale”, spune Ciurtin.

„Îi constaţi şi înălţimile, şi eroziunea, şi poluarea”

Metafora muntelui continuă. Un munte nu este doar înălţime. Are şi zone degradate.

„Şi, dacă îl parcurgi, îi constaţi şi înălţimile, şi eroziunea, şi poluarea.”

Pentru Ciurtin, „eroziunea masivă vine din angajamentul lui legionar şi din toate valorile negative asociate acestui angajament”, în timp ce „poluarea e expresia permanentizată a acestuia, la nivelul întregii opere”.

Ciurtin insistă că problema este cu atât mai gravă cu cât vorbim despre un istoric al religiilor şi despre felul în care acesta a interpretat misticismul.

„Nu poţi să spui că «garda de fier» (…) a fost o mişcare eminamente mistică, fără să afectezi pe loc tot ce gândeşti, tot ce crezi, tot ce scrii despre mistică.”

În final, Ciurtin mută discuţia de la problema strict istorică la cea a responsabilităţii intelectuale.

„Nu cred că ne-a trădat cineva, prin câte a ascuns toată viaţa, cât a făcut-o el”, spune istoricul despre Eliade, adăugând însă că acesta „a fost mai capabil decât cvasitotalitatea celor de astăzi – şi asta încă de departe”.