Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a introdus în motivarea deciziei în cauza Pușcașu și alții contra României o observație problematică. Potrivit CEDO, judecătorii care soluționează litigii salariale ale căror efecte se pot extinde asupra propriilor venituri riscă să se afle într-un conflict de interese. Afirmația deschide însă o problemă juridică mult mai complicată decât pare la prima vedere. Dacă simpla apartenență la magistratură generează o incompatibilitate, cine ar mai putea judeca litigiile magistraților împotriva statului? Precedentele din Lituania, Germania, Regatul Unit, Polonia, Spania și Portugalia arată că sistemele europene au identificat mecanisme pentru protejarea imparțialității fără să suprime accesul judecătorilor la justiție. Mai mult, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) impune expres existența unui control judecătoresc efectiv asupra reglementărilor salariale.
Problema ar putea fi evitată, cel puțin în mare parte, dacă Parlamentul ar adopta legi clare, coerente și previzibile privind salarizarea magistraților, care să nu genereze litigii succesive pentru stabilirea unor drepturi ce ar trebui să rezulte direct din legislație.
Dar, într-un stat de drept, conflictele juridice nu pot fi eliminate prin simpla interdicție de a le supune judecății. Atunci când legislația este neclară, discriminatorie sau aplicată nelegal, persoanele afectate trebuie să beneficieze de acces efectiv la o instanță independentă și imparțială.
Magistrații nu pot constitui o excepție de la această regulă. Dimpotrivă, posibilitatea lor de a contesta măsurile salariale adoptate de puterile politice este una dintre garanțiile independenței justiției.
Ce a spus CEDO despre posibila incompatibilitate a judecătorilor români
Prin decizia adoptată la 13 octombrie 2026 și comunicată la 22 octombrie, CEDO a declarat inadmisibile cinci cereri formulate de judecători și foști judecători români, care reclamau neexecutarea integrală a unor hotărâri judecătorești definitive privind diferențe salariale.
În motivare, Curtea a analizat evoluția legislației salariale și jurisprudența instanțelor românești, constatând că deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au contribuit la modificarea substanțială a modului de calcul al remunerațiilor, fără ca legile succesive să fi fost modificate formal în aceeași măsură.
La paragraful 112, CEDO formulează următoarea observație: „Atunci când magistrații erau chemați să se pronunțe asupra unor componente ale remunerației cu aplicabilitate generală și de care puteau beneficia ei înșiși, participarea lor la adoptarea unor asemenea decizii era susceptibilă să genereze un conflict de interese, în măsura în care interesul lor patrimonial personal putea interfera cu exercitarea imparțială a funcțiilor lor jurisdicționale.”
La paragraful 113, instanța europeană merge mai departe: „În plus, instanțele au putut părea că își depășesc rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii, situație susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese instituțional, întrucât relevă o tensiune între puterea judecătorească și puterile legislativă și executivă, cărora le revine stabilirea politicii salariale și a echilibrelor bugetare ale statului.”
Ulterior, la paragraful 139, CEDO reia problema, observând că litigiile referitoare la avantaje salariale ale căror efecte se puteau extinde asupra întregii magistraturi ar putea fi percepute ca prezentând un risc de conflict de interese.
CEDO nu a constatat că judecătorii români care au pronunțat hotărârile salariale au fost incompatibili. Nu a constatat încălcarea imparțialității de către un anumit complet și nu a dispus anularea vreunei hotărâri judecătorești.
Curtea a identificat un posibil risc, nu o incompatibilitate stabilită într-o procedură concretă. Mai mult, problema imparțialității judecătorilor din litigiile salariale nu reprezenta obiectul principal al celor cinci cereri. CEDO fusese sesizată cu neexecutarea hotărârilor definitive, nu cu o plângere distinctă împotriva imparțialității competurilor care le pronunțaseră.
Paradoxul juridic: dacă toți judecătorii sunt interesați, cine mai poate judeca?
Dacă remunerațiile magistraților sunt calculate greșit ori modul de aplicare a unei legi generează un sistem salarial discriminatoriu, judecătorii afectați pot contesta legea sau modul în care aceasta este aplicată. Instanța competentă este formată, inevitabil, din judecători. Aceștia fac parte din aceeași categorie profesională și pot avea, cel puțin indirect, un interes în interpretarea regulilor de salarizare.
Dacă simpla apartenență la profesie ar fi suficientă pentru incompatibilitate, toți judecătorii ar putea fi recuzați. În această situație, nu ar mai exista o instanță care să examineze pretențiile.
Dincolo de faptul că judecătorilor li s-ar nega dreptul fundamental de acces la justiție, o consecință la fel de gravă ar fi că puterea legislativă și cea executivă ar putea adopta măsuri nelegale privind remunerația magistraților, fără ca persoanele afectate să mai dispună de o cale efectivă de contestare.
O asemenea soluție ar crea un risc pentru independența justiției cel puțin la fel de serios ca riscul de conflict de interese semnalat de CEDO. Tocmai de aceea, este necesară distincția dintre interesul patrimonial concret, personal și direct al judecătorului și interesul eventual rezultat din apartenența la o categorie profesională.
Lituania: soluția concretă pentru evitarea conflictelor de interese
Unul dintre cele mai relevante precedente europene se regăsește chiar în jurisprudența CEDO, în cauza Savickas și alții împotriva Lituaniei, soluționată la 15 octombrie 2013.
Începând cu anul 2000, remunerațiile judecătorilor lituanieni au fost reduse cu aproximativ 30%, în contextul dificultăților economice. Măsurile au generat un val de litigii. Potrivit situației prezentate în decizia CEDO, 226 de judecători au inițiat 103 proceduri judiciare pentru recuperarea diferențelor salariale, într-un sistem care număra atunci 772 de judecători.
Autoritățile judiciare au identificat problema posibilei lipse de imparțialitate. La 20 iunie 2001, un complet special responsabil cu soluționarea conflictelor de competență a decis că, pentru garantarea independenței și imparțialității instanțelor, litigiile privind salarizarea judecătorilor din instanțele de drept comun vor fi soluționate de instanțele administrative, iar litigiile salariale ale judecătorilor administrativi vor fi judecate de instanțele de drept comun. Mecanismul este descris expres la paragraful 8 al deciziei Savickas și alții.
Au existat și situații de abținere individuală, atunci când judecători chemați să soluționeze anumite cauze erau ei înșiși implicați în litigii similare. Soluția nu elimina orice posibil interes profesional comun, dar introducea o separare instituțională și reducea riscul unui interes patrimonial direct.
Cel mai important este însă faptul că judecătorii lituanieni nu au fost privați de posibilitatea de a-și valorifica drepturile în justiție. Instanțele naționale au examinat cauzele, au analizat justificările economice ale reducerilor salariale și au acordat compensații pentru anumite perioade.
CEDO a declarat ulterior cererile din cauza Savickas inadmisibile, dar a consemnat mecanismele adoptate pentru protejarea imparțialității.
Germania: Curtea Constituțională a decis că judecătorii erau plătiți neconstituțional de puțin
Germania oferă un alt exemplu relevant. La 5 mai 2015, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre privind constituționalitatea remunerațiilor judecătorilor și procurorilor din mai multe landuri. Spre deosebire de România, în Germania judecătorii constituționali sunt parte a puterii judecătorești.
Instanța a stabilit criterii obiective pentru evaluarea nivelului salariilor și a constatat că remunerațiile anumitor categorii de judecători și procurori din Saxonia-Anhalt nu respectau exigențele constituționale. Printre criteriile examinate s-au numărat evoluția salariilor, inflația, comparațiile cu alte categorii profesionale și situația economică generală.
Într-o nouă decizie, din 4 mai 2020, Curtea Constituțională Federală a constatat că anumite niveluri de salarizare a judecătorilor și procurorilor din Berlin, pentru perioade cuprinse între 2009 și 2015, erau incompatibile cu Legea fundamentală.
Nu rezultă că judecătorii constituționali ar fi avut în mod necesar un beneficiu financiar personal identic cu cel al reclamanților, dar apartenența lor la puterea judecătorească nu a blocat controlul constituțional.
Mai mult, jurisprudența germană pornește de la ideea că remunerația adecvată funcției judiciare reprezintă o garanție instituțională, iar posibilitatea valorificării ei în justiție contribuie la protejarea independenței magistraților.
Regatul Unit: judecătorii au câștigat un proces împotriva statului privind propriile pensii
Un precedent semnificativ este cauza McCloud, soluționată la 20 decembrie 2018 de Curtea de Apel a Angliei și Țării Galilor. Mai mulți judecători au contestat dispozițiile tranzitorii ale reformei pensiilor judiciare, susținând că acestea îi discriminau pe criteriul vârstei.
Instanțele au examinat litigiul și au constatat că diferențele de tratament aplicate judecătorilor mai tineri nu fuseseră justificate în mod corespunzător. Litigiul a fost soluționat de judecători, deși privea regimul de pensii al profesiei judiciare.
Din nou, acest precedent nu înseamnă că orice interes financiar personal ar fi lipsit de relevanță pentru imparțialitate. Demonstrează însă că o asemenea categorie de litigii poate beneficia de control jurisdicțional efectiv.
Sistemul britanic include și o garanție instituțională suplimentară constând în Senior Salaries Review Body, organism care formulează recomandări independente privind remunerațiile anumitor categorii de demnitari și funcționari, inclusiv judecători.
Recomandările nu elimină competențele autorităților politice, dar permit fundamentarea deciziilor pe evaluări externe și transparente, în locul unor negocieri exclusiv între Executiv și beneficiarii remunerațiilor.
Polonia și Lituania: CJUE impune un control judecătoresc efectiv al salariilor magistraților
Unul dintre cele mai importante repere juridice este hotărârea Marii Camere a CJUE din 25 februarie 2025, pronunțată în cauzele conexate C-146/23 și C-374/23.
În Polonia, un judecător a contestat măsurile legislative prin care fusese modificat mecanismul de actualizare a remunerației sale. În Lituania, doi judecători au reclamat faptul că nivelul remunerației lor depindea într-o măsură excesivă de voința autorităților legislative și executive. Ambele litigii au ajuns în fața CJUE prin mecanismul trimiterii preliminare.
Curtea a stabilit că puterile legislativă și executivă pot reglementa salarizarea magistraților, însă regulile trebuie să aibă temei legal și să fie obiective, previzibile, stabile și transparente.
De asemenea, remunerația trebuie să fie corespunzătoare importanței funcției judiciare, iar eventualele derogări trebuie să respecte cerințele necesității, proporționalității și caracterului temporar.
CJUE a prevăzut expres că normele privind remunerarea judecătorilor trebuie să poată fi supuse unui control jurisdicțional efectiv.
Dacă toți judecătorii ar fi considerați incompatibili să examineze litigii salariale doar pentru că fac parte din magistratură, exigența controlului judiciar efectiv ar fi imposibil de realizat.
Mai mult, la paragrafele 82 și 89, CJUE a considerat chiar existența sesizărilor formulate de instanțele poloneză și lituaniană drept demonstrații ale posibilității unui control jurisdicțional efectiv asupra măsurilor salariale examinate.
Hotărârea CJUE nu stabilește că judecătorii sunt întotdeauna imparțiali în asemenea cauze, însă confirmă necesitatea păstrării unui mecanism jurisdicțional de control.
Spania și Portugalia: reducerile salariale ale magistraților au fost contestate în instanță
În Spania, judecătorul Carlos Escribano Vindel a contestat reducerea remunerației sale, adoptată în cadrul politicilor de austeritate. Litigiul a ajuns la CJUE, care a pronunțat hotărârea din 7 februarie 2019, în cauza C-49/18.
Curtea a apreciat că asemenea reduceri salariale nu sunt în mod automat incompatibile cu independența judecătorilor, dar verificarea caracterului adecvat al remunerației revenea instanței naționale.
În Portugalia, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, asociația profesională a judecătorilor, a contestat măsurile de reducere a salariilor aplicate în cadrul politicilor de austeritate.
Prin hotărârea din 27 februarie 2018, în cauza C-64/16, CJUE a examinat problema raportului dintre independența justiției și restricțiile bugetare. Curtea nu a considerat că reducerile salariale generale și temporare încălcau, în circumstanțele cauzei, independența judecătorilor. Dar nici în aceste cazuri interesul profesional comun al magistraților nu a condus la imposibilitatea examinării litigiilor.
Precedentul american: regula necesității permite judecarea cauzei chiar și când toți judecătorii sunt interesați
Dincolo de Europa, jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite oferă o soluție explicită pentru situațiile în care toți judecătorii competenți au un interes în soluționarea litigiului.
În cauza United States v. Will, decisă la 15 decembrie 1980, instanța supremă americană a examinat constituționalitatea unor măsuri ale Congresului care blocaseră sau reduseseră majorări salariale prevăzute pentru judecătorii federali.
Problema era că judecătorii chemați să soluționeze cauza puteau fi ei înșiși afectați financiar de rezultat. Curtea Supremă a aplicat așa-numita Rule of Necessity – regula necesității.
Potrivit acesteia, atunci când toți judecătorii care ar putea soluționa cauza au un interes în rezultat și nu există posibilitatea desemnării unor judecători neafectați, obligația de a asigura înfăptuirea justiției prevalează asupra imposibilității generalizate de participare la judecată. Alternativa ar fi lipsirea justițiabililor de orice instanță competentă.
Deși aparține dreptului american, regula ilustrează un principiu de raționalitate instituțională, potrivit căruia normele privind incompatibilitatea nu pot fi aplicate într-un mod care să facă imposibilă însăși funcționarea justiției.
Ce nu a analizat suficient CEDO în cauza Pușcașu
Din compararea acestor precedente cu motivarea deciziei din cauza Pușcașu și alții împotriva României rezultă câteva întrebări importante rămase fără un răspuns explicit.
În primul rând, CEDO nu clarifică unde se situează limita dintre interesul profesional abstract și interesul patrimonial personal suficient de concret pentru a genera o incompatibilitate.
Este diferită situația unui judecător care soluționează o cauză în care are personal o creanță identică de situația unui judecător care interpretează o normă cu posibile efecte indirecte asupra întregii profesii. Deși esențială în cauză, distincția nu este dezvoltată de Curte.
În al doilea rând, CEDO nu examinează mecanismele prin care o asemenea problemă ar putea fi gestionată la nivel național, cum ar fi abținerea sau recuzarea individuală, repartizarea cauzei unei alte jurisdicții, constituirea unui complet fără interese patrimoniale directe ori alte garanții procedurale.
În al treilea rând, Curtea nu confruntă explicit riscul de conflict de interese cu dreptul magistraților la acces efectiv la justiție. Dacă un judecător nu poate soluționa un litigiu salarial deoarece aparține categoriei profesionale vizate, cine va asigura controlul legalității măsurilor adoptate de Guvern și Parlament? Experiența europeană arată că răspunsul nu poate consta în suprimarea controlului judecătoresc.
În al patrulea rând, motivarea nu explică în ce condiții extinderea unui drept salarial prin interpretarea legii reprezintă o exercitare legitimă a funcției judiciare și când ar putea deveni o substituire nepermisă a instanțelor în atribuțiile legiuitorului.
O asemenea delimitare ar fi fost deosebit de importantă, deoarece interpretarea legii și controlul respectării principiului nediscriminării fac parte din atribuțiile fundamentale ale instanțelor.
Faptul că o interpretare judiciară produce efecte bugetare nu este suficient, în sine, pentru a demonstra că instanța a depășit limitele funcției sale.
Trebuie însă subliniat că aceste chestiuni nu constituiau obiectul principal al cauzei Pușcașu. Prin urmare, absența unei analize complete nu înseamnă că CEDO era obligată să soluționeze definitiv toate problemele privind incompatibilitatea judecătorilor.
Observațiile privind riscul conflictului de interese rămân considerații relevante ale Curții, nu o hotărâre autonomă asupra existenței unor incompatibilități concrete.
Stabilirea salariilor nu este același lucru cu judecarea încălcării drepturilor salariale
Regula separației puterilor în stat rămâne valabilă. Parlamentul are competența de a stabili cadrul legal al remunerațiilor. Guvernul are atribuții privind executarea legii și administrarea bugetului. Instanțele au obligația de a verifica legalitatea conduitei autorităților, de a soluționa discriminările și de a asigura respectarea hotărârilor judecătorești.
Una este ca instanța să creeze, în afara cadrului legal, o nouă politică salarială. Alta este să constate că statul a aplicat discriminatoriu o lege, că nu a respectat un drept recunoscut sau că refuză executarea unei hotărâri definitive.
De altfel, chiar în cauza Pușcașu, la paragraful 111, CEDO confirmă că hotărârile definitive și executorii care nu au fost anulate constituie bunuri protejate prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
La paragraful 130, Curtea precizează că reclamanților nu li se poate reproșa vreo neglijență în obținerea executării, deoarece statul avea obligația de a executa din oficiu hotărârile.
Prin urmare, observațiile referitoare la potențialele conflicte de interese nu anulează creanțele existente și nu exonerează statul de obligațiile stabilite prin titluri executorii.
Riscul de conflict de interese nu poate deveni un instrument de blocare a justiției
Decizia CEDO din cauza Pușcașu și alții împotriva României identifică o problemă legitimă în necesitatea de a proteja imparțialitatea judecătorilor în cauzele cu posibile implicații asupra propriilor drepturi patrimoniale. Experiența europeană arată că această problemă nu se rezolvă prin excluderea generală a magistraților de la accesul la instanță.
Lituania a utilizat separarea jurisdicțională și abținerea individuală. Germania a asigurat controlul constituțional al remunerațiilor. Regatul Unit a permis judecarea unor litigii privind pensiile magistraților și utilizează un mecanism independent de recomandare salarială. Polonia, Spania și Portugalia au oferit exemple de control jurisdicțional, inclusiv prin sesizarea CJUE.
Jurisprudența europeană actuală confirmă așadar că normele privind salarizarea judecătorilor trebuie să poată fi contestate efectiv în justiție.
Precedentul american United States v. Will duce această logică până la consecința sa ultimă: atunci când toți judecătorii au un interes și nu există o alternativă, justiția trebuie totuși să poată funcționa. Într-un stat de drept, protejarea imparțialității nu poate avea drept consecință imposibilitatea de a judeca.
A considera că orice magistrat este incompatibil să soluționeze un litigiu salarial al unui coleg, indiferent de împrejurările concrete, ar putea transforma un principiu destinat protejării justiției într-un instrument prin care justiția devine inaccesibilă.
Mai grav, o asemenea interpretare ar putea lăsa judecătorii exclusiv la discreția puterilor politice în ceea ce privește propriile drepturi salariale, fără posibilitatea unei verificări judiciare efective.
Or, independența justiției presupune nu doar absența unor interese personale incompatibile cu imparțialitatea, ci și existența unor garanții juridice care îi protejează pe magistrați împotriva intervențiilor arbitrare ale celorlalte puteri.
Adevărata soluție nu este ca magistrații să nu își mai poată apăra drepturile în instanță, ci ca legiuitorul să creeze reguli salariale clare, iar eventualele litigii să fie soluționate cu garanții concrete de imparțialitate.
This site uses Titan Security to reduce spam. Learn how your comment data is processed .