Fostul premier Ilie Bolojan susține că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind drepturile salariale restante ale magistraților îi confirmă poziția în conflictul cu Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ). Într-o postare publicată joi, 22 octombrie, pe Facebook, Bolojan afirmă că a avut dreptate să se opună plății unor sume de ordinul miliardelor de lei și acuză existența unei „aristocrații bugetare”. Mesajul său prezintă însă selectiv concluziile instanței europene și omite distincția esențială dintre eșalonarea legală a unor obligații, acceptată de CEDO în condiții excepționale, și neasigurarea fondurilor necesare respectării propriului calendar de plată. Mai mult, fostul premier transformă avertismentele CEDO privind un posibil conflict de interese al judecătorilor în afirmații categorice despre depășirea atribuțiilor instanțelor, deși Curtea nu a constatat o asemenea încălcare în cazul unor complete concrete.
Reacția lui Ilie Bolojan vine după ce CEDO a comunicat, joi, decizia adoptată la 13 octombrie 2026 în cauza „Pușcașu și alții împotriva României”, prin care a declarat inadmisibile cererile formulate de cinci judecători și foști judecători care reclamau neexecutarea integrală a unor hotărâri judecătorești privind diferențe salariale.
„Decizia de astăzi a CEDO arată că am avut dreptate în ceea ce privește plata restanțelor salariale către magistrați. Guvernul primește acum argumentul decisiv pentru a tranșa această chestiune imorală și împovărătoare pentru români”, afirmă fostul premier.
Acesta continuă: „Într-o situație economică dificilă, este imoral ca statul să fie obligat să plătească imediat sume uriașe, de ordinul miliardelor de lei, fără să se țină cont de impactul asupra bugetului și de celelalte obligații față de cetățeni. Pare o formă de aristocrație bugetară care poate dispune discreționar de banii românilor.”
Afirmațiile lui Bolojan pornesc de la concluzia reală a CEDO potrivit căreia, în circumstanțele economice excepționale analizate, eșalonarea, reeșalonarea și anumite amânări ale plăților nu au reprezentat o încălcare a Convenției. Dar fostul premier omite condițiile și argumentele pe care Curtea și-a întemeiat soluția, precum și faptul că litigiul privind finanțarea tranșelor scadente în 2026 a avut un obiect juridic distinct.
Prima omisiune: CEDO a acceptat plata progresivă, dar efectivă, nu neexecutarea permanentă
La paragraful 149 al deciziei, CEDO explică de ce a considerat că autoritățile române nu au refuzat executarea hotărârilor judecătorești.
Potrivit unei traduceri din motivarea redactată în franceză, Curtea arată: „Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate considera, în contextul economic dificil și prelungit cu care se confruntă statul român, că autoritățile naționale s-au opus executării integrale a hotărârilor judecătorești în cauză. Dimpotrivă, acestea au adoptat o serie de măsuri destinate să concilieze interesele concurente, respectiv dreptul creditorilor de a obține executarea hotărârilor pronunțate în favoarea lor și interesul general legat de păstrarea echilibrului finanțelor publice.”
Urmează precizarea esențială: „Aceste măsuri au vizat în principal modalitățile și calendarul de plată a sumelor datorate, în scopul asigurării unei executări progresive, dar efective, a obligațiilor care revin statului.”
CEDO admite, în același paragraf, că dificultățile economice grave pot justifica inclusiv amânarea sau suspendarea temporară a unor obligații, dacă aceste măsuri urmăresc să permită statului să își onoreze ulterior angajamentele.
Așadar, argumentul central al instanței europene nu este că Guvernul poate să nu plătească, ci că poate organiza executarea obligațiilor într-un calendar compatibil cu situația economică, cu condiția ca executarea să rămână efectivă.
La paragraful 126, CEDO reamintește că suspendarea executării poate fi justificată pentru perioada strict necesară identificării unei soluții satisfăcătoare, iar o întârziere nerezonabil de lungă poate constitui o încălcare a Convenției.
Iar la paragraful 161, Curtea reafirmă expres principiul potrivit căruia „statul nu se poate prevala de lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească”.
Aceste considerente, în mod convenabil, nu apar în mesajul fostului premier.
A doua omisiune: Guvernul Bolojan nu a asigurat fondurile pentru respectarea tranșelor din 2026
Poziția lui Ilie Bolojan este cu atât mai discutabilă cu cât problema care a generat conflictul său cu ÎCCJ nu a fost simpla existență a unui mecanism de eșalonare, ci nerespectarea calendarului de plată.
Prin OUG nr. 52/2025, adoptată chiar în timpul mandatului său, Guvernul a stabilit că tranșele restante scadente până la 31 decembrie 2025, care nu fuseseră achitate, urmau să fie plătite în anul 2026.
Ulterior, în procesul de adoptare a bugetului pentru 2026, coaliția de guvernare și Parlamentul au redus considerabil alocările destinate achitării drepturilor salariale restante ale magistraților.
Consiliul Superior al Magistraturii a criticat public această decizie la 20 martie 2026.
Prin urmare, problema care se pune în cazul Guvernului Bolojan este dacă statul mai poate invoca avantajele unui sistem de eșalonare atunci când nu asigură resursele necesare respectării propriilor scadențe. CEDO nu a acordat statului un drept nelimitat de a suspenda plățile și nici nu a validat o amânare sine die.
Reducerea fondurilor și absența unei perspective certe de achitare a tuturor tranșelor creează o problemă distinctă, care poate afecta justificarea executării progresive pe care Curtea a acceptat-o.
ÎCCJ a explicat deja de ce Bolojan confundă două litigii diferite
Într-un comunicat transmis tot joi, Înalta Curte de Casație și Justiție a atras atenția că decizia CEDO și procesul câștigat împotriva Guvernului și Ministerului Finanțelor privesc chestiuni juridice distincte.
„Litigiul inițiat de Înalta Curte nu a avut ca obiect contestarea, în principiu, a posibilității legale de eșalonare a obligațiilor financiare și nici înlăturarea mecanismelor instituite de legiuitor. Problema juridică supusă instanței naționale a vizat respectarea de către autoritățile executive a propriului cadru normativ și îndeplinirea obligațiilor care decurg din acesta, inclusiv în ceea ce privește asigurarea resurselor bugetare necesare executării hotărârilor judecătorești, potrivit chiar calendarului de eșalonare stabilit unilateral de către guvern”, precizează ÎCCJ.
Instanța supremă sintetizează diferența: „Cu alte cuvinte, una este posibilitatea statului de a reglementa modalitatea și calendarul executării unor obligații, iar alta este obligația autorităților statului de a respecta chiar regulile pe care le-au instituit.”
ÎCCJ avertizează că decizia CEDO nu poate fi prezentată ca validând sau invalidând automat pretențiile dintr-un proces cu obiect și temeiuri juridice diferite.
Aceasta este tocmai distincția ignorată de Bolojan atunci când prezintă soluția de la Strasbourg drept „argumentul decisiv” al Guvernului în disputa internă.
Mai mult, la 15 octombrie, ÎCCJ a menținut definitiv hotărârea Curții de Apel București din 5 mai, pronunțată în procesul privind asigurarea fondurilor pentru restanțele salariale ale magistraților, a cărui miză este de aproximativ 4,8 miliarde de lei.
Instanța supremă a considerat că neasigurarea resurselor necesare executării unor obligații scadente, recunoscute inclusiv prin actele normative de eșalonare, reprezintă o conduită nelegală a autorităților executive.
Decizia CEDO, adoptată la 13 octombrie, nu desființează această hotărâre națională definitivă, pronunțată două zile mai târziu.
Bolojan transformă riscul unui conflict de interese într-o acuzație categorică
Un alt pasaj din postarea fostului premier privește observațiile CEDO despre posibila incompatibilitate a judecătorilor implicați în litigiile salariale.
„CEDO pune sub semnul întrebării și unele hotărâri luate în România, pentru că există suspiciuni că judecătorii care le-au dat s-ar fi aflat într-un conflict de interese. Este o suspiciune care afectează credibilitatea justiției. Și așa, încrederea în instituții este scăzută”, susține Bolojan.
Acesta adaugă: „Hotărârea CEDO arată că instanțele și-au depășit atribuțiile. Deciziile privind modul în care sunt împărțiți banii țării trebuie să fie luate de Guvern și Parlament, în interesul tuturor.”
Formularea fostului premier depășește însă ceea ce a constatat efectiv instanța europeană.
La paragraful 112, CEDO observă că participarea judecătorilor la adoptarea unor decizii salariale de aplicabilitate generală, de care puteau beneficia personal, era susceptibilă să genereze un conflict de interese.
Iar la paragraful 113, Curtea afirmă că instanțele „au putut părea” că își depășesc rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii, creând impresia unui posibil conflict instituțional între puterea judecătorească și celelalte puteri ale statului.
CEDO vorbește despre riscul unui conflict de interese și despre aparența depășirii atribuțiilor, nu despre o incompatibilitate efectiv constatată sau despre nelegalitatea hotărârilor pronunțate.
Curtea nu a identificat un complet concret ca fiind incompatibil, nu a constatat o încălcare a imparțialității în procedurile salariale și nu a anulat hotărârile prin care magistraților li s-au recunoscut drepturi financiare.
Mai mult, la paragraful 111, CEDO recunoaște expres că hotărârile definitive și executorii, care nu au fost anulate, constituie bunuri protejate prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Așadar, observațiile despre posibile conflicte de interese nu transformă drepturile salariale recunoscute prin hotărâri definitive în creanțe lipsite de protecție juridică.
Afirmațiile lui Bolojan omit și o problemă fundamentală de stat de drept. Dacă simpla apartenență a judecătorului la aceeași categorie profesională cu reclamantul ar constitui automat un motiv de incompatibilitate, cine ar mai putea soluționa litigiile magistraților împotriva statului?
Precedentele europene demonstrează că asemenea conflicte pot fi gestionate fără suprimarea accesului la justiție.
Paradoxul pe care Bolojan nu îl discută: statul invocă dificultăți financiare la care a contribuit
Poziția fostului premier ridică și o problemă juridică de principiu. Statul român a acumulat obligații financiare rezultate din hotărâri judecătorești, a adoptat succesiv acte normative de eșalonare, nu a respectat integral anumite termene și a decis noi reeșalonări.
Ulterior, dificultățile bugetare și dimensiunea obligațiilor au fost invocate pentru justificarea întârzierilor în executare.
Se conturează astfel riscul unui raționament circular, autoritățile invocând dificultăți financiare influențate inclusiv de propriile decizii pentru a justifica noi amânări ale unor obligații deja recunoscute.
Acest argument nu presupune că întregul deficit bugetar al României este rezultatul unei culpe juridice a Guvernului. CEDO a avut în vedere inclusiv pandemia și efectele războiului din Ucraina.
Problema este însă în ce măsură un stat poate invoca repetat propria situație bugetară pentru a întârzia executarea obligațiilor sale, fără să mai asigure un calendar efectiv de plată.
CEDO nu a examinat în detaliu dacă autoritățile române ar fi putut adopta alte măsuri bugetare pentru achitarea restanțelor. La paragraful 150, Curtea arată că alegerea măsurilor de reducere a deficitului intră în marja de apreciere a statului. Dar această marjă nu echivalează cu un drept de a nesocoti hotărârile judecătorești definitive.
De altfel, fiecare nouă amânare poate genera dobânzi și actualizări cu inflația, majorând obligațiile viitoare ale statului.
ÎCCJ a avertizat, la 15 octombrie, că amânările succesive produc costuri bugetare suplimentare și că există inclusiv alte mecanisme legale de stingere a obligațiilor, nu doar plata imediată a tuturor sumelor în numerar.
De la disputa juridică la atacul politic: „România sau aristocrația bugetară”
La finalul postării, Ilie Bolojan formulează un mesaj adresat noului Executiv: „Mai ales în actuala situație economică a României, amânarea sau întârzierea unor plăți nu înseamnă că statul încalcă drepturile omului. Actualul Guvern va avea de ales pe cine servește: România sau aristocrația bugetară.”
Prin prezentarea observațiilor condiționale ale CEDO drept concluzii categorice și prin omiterea obligației statului de a asigura executarea efectivă a hotărârilor definitive, Ilie Bolojan oferă publicului o imagine incompletă și înșelătoare asupra deciziei europene.
Paradoxul este că fostul premier revendică drept o victorie personală o decizie favorabilă statului tocmai pentru că autoritățile puseseră în aplicare mecanisme de executare progresivă a obligațiilor, în timp ce măsurile bugetare adoptate în timpul mandatului său au contribuit la neasigurarea fondurilor necesare respectării tranșelor din 2026.
CEDO a admis că statul poate plăti eșalonat, în condiții excepționale. Nu a stabilit că Guvernul poate decide unilateral calendarul plăților, pentru ca apoi să nu îl mai respecte.
This site uses Titan Security to reduce spam. Learn how your comment data is processed .