Avocatul Gabriel Zbârcea susține că Tezaurul României de la Moscova, în valoare de peste 10 miliarde de euro, ar putea avea o șansă reală de recuperare după un secol. El folosirea activelor rusești înghețate în Uniunea Europeană drept pârghie de negociere. Miza este legată de viitorul tratat de pace pentru încheierea războiului din Ucraina: România ar trebui să acționeze înainte de semnarea acestuia, pentru a nu pierde o oportunitate care s-ar putea să nu mai apară.
”De o sută de ani, tezaurul depus la Moscova este, în discursul public românesc, o rană istorică și un subiect de comemorare. Rândurile de mai jos pornesc de la o premisă diferită: pentru prima dată într-un secol, recuperarea lui are o pârghie reală și un termen. Pârghia sunt activele rusești imobilizate în Uniunea Europeană. Termenul este tratatul de pace care va încheia, mai devreme sau mai târziu, războiul din Ucraina. Dacă nu facem ceva până atunci, șansa se închide.
O creanță certă, lichidă și exigibilă
Tezaurul nu a fost nici donație, nici captură de război, ci un depozit interstatal cu obligație expresă de restituire. Protocolul încheiat la Iași la 14/27 decembrie 1916 prevede că, din ziua încredințării către delegatul Guvernului Imperial Rus, tezaurul „se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării, ca și a revenirii în România”. Conținutul a fost inventariat piesă cu piesă la Moscova, protocolul din 16 februarie 1917 consemnând valoarea tezaurului BNR la 314.580.456,84 lei aur. Al doilea transport, din vara lui 1917, a dus sub aceleași garanții arhivele statului, colecțiile de artă, odoarele mănăstirești și bijuteriile Coroanei.
Ce datorează Rusia astăzi? În primul rând 91,48 tone de aur fin, la cotația BNR din 26 octombrie 2026, cca. 56,5 miliarde lei, adică 11,8 miliarde USD sau 10,6 miliarde EUR, fără dobânzile pe un secol și fără valoarea numismatică a monedelor istorice. Pentru comparație, întreaga rezervă de aur a României este de 103,6 tone; la Moscova zace echivalentul a 88% din ea. În al doilea rând, un patrimoniu cultural și arhivistic care nu poate fi compensat decât prin restituire în natură. Restituirile parțiale din 1935, 1956 și 2008, arhive, Cloșca cu puii de aur, tablouri de Grigorescu, câteva monede, nu au cuprins niciodată stocul de aur al Băncii Naționale și, departe de a infirma creanța, o confirmă: cine restituie în tranșe recunoaște că deține. Mai mult, protocolul celei de-a patra sesiuni a Comisiei comune româno-ruse reține că documentele prezentate de România sunt „documente autentice, cu valoare de tratat internațional, care atestă depunerea de către România în Rusia a bunurilor din Tezaurul său”. Existența obligației este, așadar, recunoscută oficial chiar de partea rusă.
Obiecțiile Moscovei nu rezistă
De-a lungul unui secol, partea rusă a invocat pe rând că tezaurul s-a pierdut în revoluție (infirmat de restituirile ulterioare), că Rusia sovietică și apoi Federația Rusă nu răspund pentru obligațiile Rusiei țariste, că tezaurul a fost „naționalizat” în 1918 și că păstrarea lui compensează daunele cauzate de România în al doilea război mondial. Niciuna nu rezistă. Federația Rusă s-a proclamat și a fost acceptată ca stat continuator al URSS, preluând locul din Consiliul de Securitate, ambasadele, activele și datoria externă sovietică; un stat nu poate invoca continuitatea pentru a culege beneficiile și discontinuitatea pentru a scăpa de obligații. La aderarea la Consiliul Europei, prin Avizul APCE nr. 193 (1996), Rusia s-a angajat expres să soluționeze restituirea bunurilor revendicate de statele membre, iar prin Declarația comună din 2003 a acceptat Comisia comună pentru problema tezaurului. Chiar Vladimir Putin, în eseul din 2021 care a pregătit ideologic războiul, revendică o continuitate milenară a „lumii ruse”; nu poate exista continuitate în plan identitar și discontinuitate convenabilă în planul obligațiilor patrimoniale. Un act unilateral de naționalizare a bunurilor unui stat străin primite în depozit garantat este un fapt ilicit, nu un mod de dobândire a proprietății. Cât despre reparații, Tratatul de Pace de la Paris din 1947 le-a tranșat definitiv: art. 22 a fixat despăgubiri de 300 milioane USD către URSS, plătite integral, în natură, fără nicio mențiune despre vreo compensare cu tezaurul; iar clauza de renunțare din art. 30 privește doar pretențiile născute din război după 1 septembrie 1939, creanța tezaurului e cu două decenii mai veche.
Ce s-a schimbat
Până de curând, toate acestea erau argumente fără pârghie. Trei lucruri s-au schimbat. Întâi, rezoluția Parlamentului European din 14 martie 2024, inițiată de Eugen Tomac, a transformat un diferend bilateral într-o chestiune europeană, cerând explicit Rusiei restituirea integrală și invitând Comisia și SEAE să pună tezaurul pe agenda UE-Rusia. Reacția lui Dmitri Medvedev a fost virulentă, dar, aspect foarte interesant, el însuși a legat tezaurul de soarta activelor rusești sechestrate după agresiunea împotriva Ucrainei, plasând cele două dosare în aceeași ecuație.
Apoi, la 24 iunie 2026, delegația română a depus la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei o moțiune de rezoluție (Doc. 16450), inițiată de Iulian Bulai și semnată de parlamentari români din toate partidele mari, de la USR la PSD și AUR, între ei Titus Corlățean, raportor al Comisiei juridice a Adunării, precum și de parlamentari din alte cincisprezece state. Moțiunea cere explorarea tuturor mecanismelor viabile, „inclusiv utilizarea potențială a activelor suverane rusești înghețate”. Printre semnatari se află trei membri ai delegației Ucrainei: Lesia Vasylenko, Olena Moshenets și Yuliia Ovchynnykova. Reprezentanții statului în beneficiul căruia au fost imobilizate activele consideră, deci, legitimă și neconcurentă pretenția României. Comisia juridică a Adunării își desemnează raportorul în decembrie.
În sfârșit, pârghia însăși. Din 11 decembrie 2025, Uniunea Europeană ține imobilizate pe termen nedeterminat, prin decizie cu majoritate calificată, cca. 210 miliarde EUR active rusești, cea mai mare parte deja numerar la Euroclear. „Împrumutul de reparații” nu a trecut în decembrie, dar împrumutul de 90 miliarde EUR acordat Ucrainei se rambursează doar din reparațiile pe care Rusia le va plăti, iar liderii europeni s-au angajat ca activele să rămână înghețate până când Rusia repară prejudiciile. Principalul este neatins. Această imobilizare este justă, iar România o susține fără rezerve, așa cum a susținut Ucraina din prima zi a războiului. Și un avertisment: planul de pace american din toamna lui 2025 prevedea, într-o variantă intermediară, direcționarea acestor active către un vehicul de reconstrucție condus de SUA, fără un rând despre creanțele statelor terțe. În absența unui demers activ al României, proiectele de reglementare ne vor ignora pur și simplu.
Lecția tratatelor de pace
Mai devreme sau mai târziu, războiul de agresiune purtat de Rusia se va încheia printr-o reglementare de pace, iar aceasta va trebui să dezlege și soarta activelor; este de neconceput ca sute de miliarde de euro să rămână în afara unui asemenea acord. Or, experiența noastră arată că marile cauze naționale s-au tranșat tocmai la mesele tratatelor de pace: unirea Transilvaniei a fost consacrată internațional la Trianon, în 1920, iar Transilvania de Nord, răpită prin Dictatul de la Viena, a fost recuperată prin Tratatul de la Paris, în 1947. Tratatele de pace sunt momentele rare în care ordinea juridică se așază din nou; creanțele care lipsesc de la masă în acele momente rămân nerezolvate pentru o generație sau pentru totdeauna. Nu am identificat, după un studiu îndelungat al speței, nicio altă cale politico-juridică cu același efect.
O ipotecă de rang subsecvent
Mi se va obiecta că activele au fost înghețate ca răspuns la o agresiune, ca Ucraina să fie despăgubită pentru orașele distruse și pentru morții ei, nu pentru ce a făcut Rusia în 1918, și că nu e momentul ca altcineva să se apropie de ele. Ucraina are întâietate absolută, iar cine ar încerca să folosească acest dosar ca să ciupească din reparațiile ei ar face un deserviciu și Ucrainei, și României.
Tocmai de aceea România nu cere să i se execute silit nimic și nu se așază în fața Ucrainei. Ca să folosesc o imagine din dreptul civil, creanța noastră este o ipotecă de rangul al doilea: Ucraina trece prima și ia tot ce i se cuvine; România vine după ea, din ce rămâne. Că lucrurile stau așa o spun chiar ucrainenii, prin semnătura celor trei parlamentari de la Strasbourg. Iar ce cerem concret este ceva ce nu costă pe nimeni nimic astăzi: ca satisfacerea creanței românești să fie scrisă ca o condiție a oricărui acord prin care activele vor fi deblocate, restituite ori valorificate. Într-un tratat pe care Rusia îl semnează, imunitatea suverană nu mai are ce apăra, nu confiscăm nimic, ci executăm o obligație pe care ea însăși o recunoaște prin semnătură. Lucrul acesta s-a mai făcut: Comisia Tripartită pentru Aurul Monetar a împărțit, între 1946 și 1998, aurul recuperat după al doilea război mondial exact pe baza unor asemenea creanțe documentate. Cota care ne-ar reveni trebuie să ne permită să cumpărăm de pe piață aurul echivalent celui depus la Moscova, să acopere valoarea bunurilor culturale încă nerestituite și, mai ales, să fie un motiv pentru ca Rusia să prefere să ni le dea înapoi în natură.
Ce avem de făcut
Nimic din ce propun nu presupune invenții instituționale. Presupune, în schimb, ca statul român să se poarte cu această creanță așa cum s-ar purta cu oricare alta: să o inventarieze, să o documenteze și să o pună pe masă la timp. Guvernatorul Mugur Isărescu a anunțat în aprilie un memorandum cu o nouă strategie; el trebuie preluat de Guvern și completat cu ceea ce încă nu avem, o fișă auditată a creanței, cantitatea de aur, valoarea actualizată, dobânzile, inventarul bunurilor culturale nerestituite, pentru că nimeni nu negociază o sumă pe care nu o poate proba. Ar fi bine ca de acest lucru să se ocupe un grup restrâns, cu Ministerul de Externe, Finanțele, Banca Națională, Cultura, Justiția, structurile de intelligence, la aceeași masă, cu un mandat care să nu se schimbe la fiecare guvern.
Pasul al doilea se face la Strasbourg, în următoarele săptămâni. Comisia juridică a Adunării își desemnează raportorul în decembrie, iar raportorul, potrivit practicii Adunării, nu va fi român. Contează enorm cine este: un parlamentar dintr-un stat aliat, care cunoaște dosarul, poate duce raportul spre o rezoluție și spre o recomandare către Comitetul Miniștrilor într-un an, unul indiferent îl poate îngropa în trei. Delegația noastră ar trebui să lucreze de pe acum la această desemnare, iar MAE și BNR să îi pună raportorului la dispoziție tot ce există, de la protocoalele din 1916 la procesele-verbale ale Comisiei comune.
Pasul al treilea se face la Bruxelles. Rezoluția Parlamentului European din 2024 este un mandat politic, nu un titlu; el trebuie transformat în instrucțiuni de negociere pentru Serviciul European de Acțiune Externă și, la momentul potrivit, în concluzii ale Consiliului European care să recunoască creanța României ca parte a pasivului Rusiei față de statele membre. De aici decurge firesc și ultimul pas: orice normalizare viitoare a relațiilor Uniunii cu Rusia și orice decizie privind activele să fie condiționate de satisfacerea acestei creanțe, iar la masa păcii creanța să intre în tratat și în mecanismul de reparații, cu restituirea în natură a bunurilor culturale ca obiectiv principal și compensarea prin echivalent ca soluție de rezervă.
Am auzit de multe ori, în acești ani, că tezaurul este o cauză pierdută și că e mai cuminte să nu ne facem iluzii, să nu deranjăm, mai ales acum în plin război. Poate că așa a fost până acum. Dar astăzi, pentru prima oară de când aurul a plecat din gara Iași, există o sumă concretă, blocată într-un loc concret, care va fi împărțită la o masă concretă, cu o dată care se apropie. Dacă România nu este la acea masă cu dosarul Tezaurului în mână, nu vom putea spune că Rusia ne-a refuzat. Vom fi lipsit noi”, scrie Gabriel Zbârcea.







This site uses Titan Security to reduce spam. Learn how your comment data is processed .