Profesorul italian care îi învaţă pe tinerii români o lecţie de viaţă folosind șahul

Într-o sală luminoasă din Centrul de Tineret Focşani, tabla cu cele 64 de pătrate a devenit mai mult decât un spaţiu de confruntare între piese albe şi negre. Pentru câteva ore, copiii şi adolescenţii veniţi aici învaţă nu doar deschideri, tactici sau finaluri de partidă, ci răbdarea, respectul faţă de adversar şi asumarea propriilor decizii. Iar omul care încearcă să le transmită toate acestea este italianul Claudio Fusi, fost instructor naţional de şah în Italia, stabilit acum în România.

Proiectul „Fă prima mutare”, derulat de Asociaţia Ochi Curioşi în parteneriat cu Centrul de Tineret Focşani – Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Vrancea, şi-a propus să transforme şahul într-un instrument de educaţie şi dezvoltare personală. După prima întâlnire, organizatorii au decis continuarea activităţilor, pe fondul interesului manifestat de participanţi.

Iar activităţile nu ar fi posibile fără Claudio, care vorbeşte despre şah cu aceeaşi pasiune cu care vorbeşte despre educaţie. Deşi este cunoscut pentru activitatea sa în domeniul şahului, Fusi spune că primul sport care i-a marcat tinereţea a fost ciclismul. Drumul către şah a venit mai târziu, dar avea să îl definească cumva.

„Iniţial am practicat ciclism. Dar ciclismul e un sport pentru care nu poţi merge la sală seara, te antrenezi în aer liber, cât e lumină afară. Mi-a plăcut întotdeauna şahul, încă de tânăr. Deşi am ajuns târziu la acest sport, am jucat până la un anumit nivel, am participat la multe competiţii naţionale şi am avut numeroase succese, dar le-aş numi mai degrabă satisfacţii. Dincolo de jocul în sine, am insistat foarte mult pe partea de instrucţie în acest sport. În Italia am reuşit performanţa de a introduce şahul într-o şcoală ca materie obligatorie, o oră pe săptămână, conform directivelor Comisiei Europene. Înţeleg că şcoala a păstrat această materie în curricula sa până astăzi. De altfel, intenţionez, împreună cu asociaţia cu care colaborez, să facem demersuri asemănătoare şi pentru România. Ne-am propus, de asemenea, să facem şi schimburi de experienţă între copii din Como, zona de unde provin, şi copii din Vrancea, care vor avea posibilitatea să vadă astfel şi o altă filosofie de joc”, a declarat, pentru AGERPRES, Claudio Fusi.

Experienţa acumulată în Italia l-a convins că beneficiile şahului depăşesc cu mult performanţa sportivă. Spune că a văzut cu ochii lui cum jocul influenţează felul în care copiii înţeleg disciplinele exacte. „Chiar şi profesorii spuneau că se văd diferenţele la clasă atunci când explicau anumite noţiuni, mai ales de matematică, geometrie, pe care elevii care practicau şah le înţelegeau mai bine”, adaugă el.

Pentru Claudio Fusi, valoarea şahului nu stă însă doar în dezvoltarea capacităţilor intelectuale, ci şi în lecţiile de viaţă pe care le oferă. Fiecare partidă devine un exerciţiu de responsabilitate, respect şi autocontrol.

„Îmi place foarte mult cultura şahului. Există acest respect între adversari, care îşi strâng mâna înainte să înceapă, îşi strâng mâna la final. Dacă trebuie să fac o derogare, solicit derogarea, dar trebuie să o acord şi eu. Şi apoi e şi chestiunea de responsabilizare. Eu, dacă fac o mutare, sunt responsabil pentru acea mutare şi trebuie să accept consecinţele, spre deosebire de modul în care se întâmplă lucrurile în vremurile acestea, când mereu vina pentru tot ce ni se întâmplă e a celorlalţi. Până şi modul în care accepţi înfrângerea se studiază. Totul ţine de educaţie. Acest sport îţi dezvoltă foarte mult personalitatea. Te învaţă cum să înfrunţi anumite realităţi ale vieţii, dincolo de simpla partidă de şah, cum să îţi asumi responsabilitatea pentru fiecare mutare pe care o faci. Şahul îţi dă siguranţă pe termen lung. Te poate învăţa chiar şi să îţi cunoşti adversarul, din punct de vedere psihologic. Până şi mutarea cu care începe jocul de şah poate spune ceva despre adversarul tău, modul în care acesta riscă sau nu. Există multe persoane care sunt foarte bune în a juca şah, dar nu reuşesc să facă performanţă”, explică instructorul italian.

Stabilit în România după retragerea din activitate, profesorul spune că a găsit aici un ritm de viaţă diferit de cel al sportului de performanţă occidental, unul care îi permite să îşi cultive în continuare cele trei mari pasiuni.

„Acum sunt pensionar şi m-am retras, împreună cu soţia mea, care e româncă, în Vrancea. Dar cultiv încă şi cele trei pasiuni ale mele, ciclismul, şahul şi caligrafia. Merg foarte mult cu bicicleta. Există acest mod de a practica ciclismul mult mai liniştit aici. În sportul de performanţă italian contează cel mai mult să câştigi. Cred că sunt astăzi anumite sporturi care au depăşit un anumit concept sportiv şi au devenit o afacere. Eu sunt pentru un sport adevărat, de bază. De aceea îmi place România, unde nu există această competiţie acerbă. Şi văd acest lucru mai ales când merg cu bicicleta. Facem anumite trasee, ne oprim să vizităm un loc sau altul, să bem o cafea, astfel adevărata provocare este să vezi un mausoleu, o mănăstire, să admiri peisaje şi mai puţin competiţia în sine. La final, îţi dai seama că ai parcurs zeci de kilometri fără să realizezi acest lucru”, spune Claudio Fusi.

La Centrul de Tineret, organizatorii spun că tocmai această abordare îi atrage pe copii. Accentul nu cade exclusiv pe competiţie, ci pe dezvoltarea personală şi pe relaţiile create în jurul tablei de şah.

„Prin acest proiect ne-am propus ca tinerii să descopere că şahul este mai mult decât un sport. Îi ajută foarte mult să îşi dezvolte răbdarea, concentrarea, gândirea strategică. Aici, la Centrul pentru Tineret ne-am gândit să creăm un spaţiu sigur, liniştit, în care ei să se simtă confortabil şi să facă ceea ce le place. Pe copii îi atrage acest lucru, dar cred că şi metodele lui Claudio de a le explica sunt foarte interesante. Ei se simt bine aici. Pentru că, în afară de faptul că jucăm şah, noi creăm aici prietenii, socializăm unii cu ceilalţi, venim şi cu alte idei, promovăm şi voluntariatul”, a declarat Orania Zdrincu, consilier în cadrul Centrului de Tineret din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret Vrancea.

Acelaşi lucru îl remarcă şi Simona Stanciu, reprezentanta Asociaţiei Ochi Curioşi, care spune că proiectul a pornit din dorinţa de a crea o comunitate în jurul şahului.

„Am început să ne întâlnim de drag. Ştiam că şahul nu e un simplu joc, în spatele lui este o întreagă psihologie. Se pot crea relaţii de respect, prietenie şi colaborare. Nu sunt o jucătoare de şah, dar ştiu care este emoţia din spatele jocului şi asta mi-am dorit să ne unească şi să ne aducă aici, împreună. Participanţii sunt de la opt până la 18 ani în acest moment. Vin atât din Focşani, cât şi din apropierea Focşaniului şi din alte localităţi, în medie aproximativ 15 persoane la fiecare întâlnire. Suntem la început de drum, dar vedem mereu oameni noi care vin, nu neapărat copii înscrişi în clubul de şah. Sunt amatori, copii care participă la turnee, de diferite niveluri, iar ceea ce mie îmi place, personal, este faptul că învăţăm mereu unii de la alţii”, a relatat Simona Stanciu.

La mesele de joc, fiecare participant are propria poveste.

Pentru Maria Cristina Bouroş, în vârstă de 18 ani, şahul este legătura cu copilăria şi cu timpul petrecut alături de familie.

„Am început să joc şah de mică, de când aveam opt ani, în familie, cu fratele şi bunicul meu. Astăzi am 18 ani, iar şahul îmi aminteşte de copilărie. Practic şahul doar de plăcere. La centru petrec cam trei-patru ore pe săptămână jucând şah. Mă simt foarte bine, îmi place atmosfera, liniştea, faptul că am învăţat foarte multe lucruri noi”, spune tânăra.

Pentru Tudor Ioan, în vârstă de 17 ani, ambiţia de a-şi învinge tatăl la şah s-a transformat într-o pasiune.

„Pe la 6-7 ani jucam şah cu tata şi mereu mă bătea. Mai târziu, când am crescut, mi-am spus că nu are cum să mă bată tata mereu la şah. Şi chiar dacă au trecut vreo zece ani, am început să învăţ şah. Practic şahul de puţin timp, dar pot spune că a devenit o pasiune. Am învăţat deja lucrurile de bază şi încerc să îmi consolidez cunoştinţele. Şi am reuşit deja să îl bat pe tata de două ori la şah”, spune, zâmbind, adolescentul.

Cel mai tânăr dintre participanţii intervievaţi, Mihai Oţelea Antonesi, în vârstă de 11 ani, practică deja şahul de performanţă.

„Practic şahul de circa trei ani, ca sport de performanţă. Tatăl meu a fost primul care m-a îndrumat către acest sport, după ce am jucat împreună o partidă. A considerat că am talent. Îmi place şahul pentru că este sportul minţii, chiar dacă foarte puţini dintre prietenii mei practică acest sport”, spune băiatul.

La finalul fiecărei întâlniri, piesele sunt aşezate din nou în cutii, iar mesele rămân goale până la următoarea reuniune. Pentru Claudio Fusi, însă, adevărata partidă nu se joacă pe tablă, ci în felul în care fiecare copil pleacă acasă după câteva ore petrecute în jurul şahului: cu mai multă răbdare, cu mai mult respect pentru cel din faţă şi, poate, cu mai multă încredere în propriile decizii.