Un subiect care frământă comunitatea științifică de generații, originea vieții pe Pământ, primește acum o interpretare tulburătoare și extrem de disputată. Într-un studiu recent, profesorul Robert Endres de la Imperial College London susține că apariția spontană a vieții din amestecul haotic de substanțe chimice al Terrei primordiale este atât de puțin probabilă din punct de vedere statistic, încât ipoteza unei intervenții deliberate a unei civilizații extraterestre avansate, printr-un proces de „terraformare”, ar trebui privită ca o explicație logică și demnă de analizat.
Studiul, intitulat „Probabilitatea nerezonabilă de a exista: Originea vieții, terraformarea și inteligența artificială„, abordează problema originii vieții dintr-o perspectivă nouă, folosind concepte de avangardă din teoria informației și modele create de inteligența artificială.
Profesorul Endres a calculat că o protocelulă minimă, cea mai simplă formă de viață imaginabilă, ar necesita aproximativ un miliard de biți de informație organizată pentru a fi funcțională,o complexitate echivalentă cu cea a unor programe software sofisticate. Când a comparat această cerință informațională cu probabilitatea ca moleculele să se auto-asambleze corect, în mod aleatoriu, în „supa primordială” a Pământului, calculele au arătat o imagine descurajantă.
„O supă pur aleatorie (…) a fost prea ‘zgomotoasă’ și ineficientă,” explică Endres în lucrarea sa. Modelele sale sugerează că, fără un proces direcționat care să persiste sute de milioane de ani, asamblarea aleatorie a moleculelor ar necesita perioade de timp de milioane sau chiar miliarde de ori mai mari decât vârsta actuală a universului.
„Panspermia dirijată” – O idee veche, reinventată
Conceptul unei intervenții extraterestre nu este complet nou. În 1973, Francis Crick, co-descoperitorul structurii elicoidale a ADN-ului și laureat al Premiului Nobel, alături de chimistul Leslie Orgel, a propus o teorie similară numită „panspermia dirijată”.
Confruntați cu aceleași probabilități matematice infime ale apariției spontane a vieții (abiogeneza), ei au sugerat că o civilizație extraterestră avansată ar fi putut „însămânța” în mod deliberat Pământul cu „kituri de start” microbiene pentru a iniția evoluția biologică, scrie gadgetreport.ro.
La fel ca și Crick, Endres argumentează că, dacă noi, ca specie, luăm în serios terraformarea planetei Marte, nu este ilogic să presupunem că alte civilizații mai vechi ar fi putut face același lucru.
Alternativa extraterestră vs. briciul lui Occam
Profesorul Endres este primul care recunoaște că ipoteza sa este una radicală și controversată. El admite că invocarea unei intervenții extraterestre „încalcă Briciul lui Occam”, principiul filozofic conform căruia cea mai simplă explicație este, de obicei, cea corectă. A adăuga o civilizație extraterestră necunoscută în ecuație este, fără îndoială, o complicație majoră.
Cu toate acestea, el argumentează că, atunci când explicațiile convenționale se lovesc de ceea ce par a fi imposibilități matematice, este necesar ca știința să ia în considerare și alternative considerate anterior a fi de domeniul science-fiction. Este important de menționat că lucrarea sa, deocamdată, nu a trecut prin procesul de evaluare colegială (peer-review), fiind un argument prezentat pentru a stimula dezbaterea în comunitatea științifică.
Paradoxul lui Fermi și „Marele Filtru”
Această dezbatere se încadrează în contextul mai larg al Paradoxului lui Fermi: dacă universul este atât de vast, de ce nu am găsit încă nicio dovadă a altor civilizații? O posibilă soluție este „Marele Filtru”, ideea că există unul sau mai multe praguri evolutive care sunt extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, de depășit. Apariția vieții din materie anorganică (abiogeneza) este considerată de mulți a fi principalul candidat pentru acest „Mare Filtru”. Lucrarea lui Endres este, în esență, o încercare de a cuantifica exact cât de înalt ar putea fi acest prag.
În concluzie, deși extrem de speculativ, studiul profesorului Endres este un exercițiu intelectual valoros.
Acesta folosește cele mai avansate unelte ale prezentului pentru a sublinia complexitatea uluitoare a propriei noastre existențe. Rămâne o întrebare deschisă dacă soluția la această improbabilitate matematică stă în principii fizice pe care încă nu le-am descoperit, într-o șansă cosmică de neimaginat sau, așa cum sugerează autorul, într-o intervenție externă. Cert este că ne forțează să privim cu și mai multă uimire miracolul improbabil al vieții pe Pământ.
