Săptămâna Patimilor este trăită în satele bănăţene prin smerenie unită cu rugăciunea şi cu postul, iar Joia Mare este ziua în care sacrul se împleteşte cu profanul: în timp ce în biserici preoţii pregătesc Sfânta Împărtăşanie pentru tot anul, tinerii aprind focurile pe dealuri sau în cimitire, aducând lumină celor plecaţi, iar femeile vopsesc ouăle pentru că Vinerea Neagră este zi de rugăciune, cu denia Prohodului Domnului, potrivit Agerpres.
Tot în această zi, când clopotele tac, toacele încep să plângă în cadenţa inimii, mai ales după cele 12 Evanghelii, când suspină la fiecare pătimire prin care Domnul Hristos a trecut de bună voie, plecând capul pe cruce, pentru mântuirea creştinilor.
Protopopul de Timişoara, părintele Zaharia Pereş, spune că Săptămâna Mare începe odată cu denia din duminica Floriilor, iar dacă până atunci pe uliţele satului mai era veselie, la acel moment se aştern liniştea şi buna cuviinţă, inclusiv în rândul copiilor.
„În duminicile din Post, până în duminica Floriilor, pe străzi era zarvă, într-un joc-ritual numit ‘moşul cu baba’, care porneau într-un alai prin sat. Obiceiul încă se mai păstrează în Valea Almăjului, sub aceeaşi denumire. Tinerii se îmbrăcau în tot felul de costume; de poliţist, pompier, costume cât mai vechi, dar uşoare, pentru că urma fugăreala. Pe faţă îşi puneau o pânză albă în care decupau orificii pentru ochi şi nas, pe pânză se făceau sprâncene, un fel de mască, să nu fie recunoscuţi. Unii se îmbrăcau în bărbaţi, alţii, în femei – moşi şi babe. Era un adevărat carnaval. Şi, cu toţii, mergeau la marginea râului şi căutau cele mai vânjoase ramuri de salcie pe care le curăţau, transformându-le în nuiele de bătut. Şi plecau prin sat, în fiecare duminică după prânz. Toată lumea era veselă şi abia aştepta să iasă pe stradă, că vin moşii cu babele. Şi îi alergau pe străzi pe cei care le ieşeau în cale: pe băieţi îi băteau, în joacă, iar pe fete le sărutau. Băieţii nu scăpau de alergarea moşilor şi a babelor până nu se costumau şi nu li se alăturau în alai. Era un obicei frumos. Am păţit şi eu la fel. Dacă am văzut că nu scap de bătaia lor, m-am dus acasă, am căutat cele mai ciudate haine pe care le-am găsit, mi-am pus şi eu o mască şi am ieşit în drum. De data asta, devenisem frate cu ei şi îi alergam pe alţii. Câteodată, mai ieşea în calea alaiului şi câte o nevastă, care nu se supăra deloc dacă era sărutată de vreun astfel de ‘moş’. Iar seara, se adunau cu toţii la câte unul dintre băieţi, se stătea la poveşti şi se mâncau mere prăjite şi cartofi copţi. Era multă voie bună”, a povestit părintele protopop Zaharia Pereş, pentru AGERPRES.
Aceste alaiuri carnaveleşti ţineau până la Florii, când toată suflarea satului mergea la biserică. În ajun, unii copii îl ajutau pe preot să pregătească salcia pe care apoi o sfinţea şi se împărţea în ziua de Florii.
De luni seara, se aprindeau focurile sus, pe deal, unde era o cruce, prevestind Săptămâna Mare, apoi în jurul bisericii, tinerii şi bătrânii înconjurau focurile şi povesteau întâmplări care aveau legătură cu Paştile şi Învierea.
În Joia Mare, lumina se transformă în simboluri şi semnificaţii: de la focul făcut în zori, lângă mormintele celor plecaţi, luminându-le calea de la cer la pământ, până la aducerea aminte de momentul în care apostolul Petru s-a dus să se încălzească la un foc, în curtea arhiereului Caiafa, dar o slujnică l-a descoperit, iar el, de mare teamă, s-a lepădat de Mântuitor, înainte de cântatul cocoşilor.
„De cu seara erau pregătite lemne de alun, iar înainte de răsărit se aprindea focul în casă pentru a avea cărbuni aprinşi care se puneau într-o ulcică cu care se mergea la cimitir şi se tămâia mormântul. Totul începea cu rugăciunea Tatăl nostru, apoi Îl rugau pe Dumnezeu să primească darurile pe care le-au adus pentru morţi (colaci, dulciuri), îşi dădeau unii altora ofrandele, în cimitir, de pomană morţilor. Joia căutau şi joimăriţe beţe de alun pe care le ardeau la cimitir, ca simbol al purificării. Seara, tot satul era în biserică, la denia celor 12 Evanghelii. În satul meu, clopotele mai băteau până după denie, un clopot după prima Evanghelie, două după cea de-a doua şi tot aşa, până după ce-a de-a XII-a Evanghelie. Astfel cei care nu puteau veni la biserică, auzeau numărul de clopote trase şi ştiau ce a citit preotul. Când clopotele încetau să mai bată, începea suspinul toacelor, până în noaptea Învierii”, aminteşte părintele Zaharia.
Sâmbătă dimineaţa, după liturghia Sfântului Vasile cel Mare, toată Ortodoxia aşteaptă în linişte Învierea, care transformă noaptea în Lumina veşnică. Lumina luată de la preot ajunge în fiecare casă, iar lumânarea aceea se păstrează peste an, pentru vremurile când tuna şi fulgera sau la vremuri năpraznice, în boli.
Străbunii spuneau că în Noaptea Învierii, se descătuşează comorile ascunse, care erau blestemate, şi joacă flăcări deasupra acelor locuri.
„Eu în Noaptea de Paşti am văzut cum jucau galbenii ascunşi în pământ, pe deal. Ca o vâlvătaie”, îi spunea bunica părintelui Zaharia, pentru că Lumina Învierii dezlega puterea morţii, a blestemului, a răului care lega tot ce însemna bogăţie şi prosperitate.
Omul s-a născut în lumină, dar a pierdut-o prin neascultarea lui Adam şi i-a fost redată prin jertfa Mântuitorului.
„Omul îşi stinge singur lumina, flacăra vieţii, când îşi pierde nădejdea în Dumnezeu. Iuda a fost un exemplu. El a pierdut credinţa în iertarea Lui Dumnezeu şi s-a stins singur. În Lumina Învierii avem iubirea Tatălui pentru firea omenească, atât de mare, încât pe Însuşi Unicul Său Fiu L-a dat jertfă pentru mântuirea noastră. Deplina armonie între creştini o poate da numai dragostea, dar dumnezeiesc exprimat cu atâta sinceritate şi bucurie în Sfânta Noapte a Învierii. Şi, pentru că Lumina este iubire, Mitropolitul Ioan al Banatului subliniază că ‘Cine iubeşte, suferă. Iubirea şi jertfa sunt cele mai bune surori, care s-au legat pe Cruce că nu se vor despărţi niciodată. Iubirea şi suferinţa sunt două candele în care trebuie să punem mereu untdelemnul faptelor bune. Cel ce iubeşte şi se jertfeşte, mare har de la Hristos Cel Înviat va primi. Când suferi pentru fratele tău, este semn că atunci îl iubeşti mai mult. Iubirea va schimba istoria'”, arată părintele Zaharia Pereş.
Dincolo de datini şi tradiţii, Lumina a însoţit creştinătatea, într-o simfonie a vieţii, de la naştere până la lumina de la capul celor plecaţi, iar Lumina Învierii a sculptat întunericul, transformându-l în ziua a opta, a veşnicei Lumini.
