Se tot vorbește despre votul de încredere dat lui Bolojan ca despre un test de maturitate politică, dar în realitate el este mai degrabă dovada că autoritatea lui a fost deja erodată, pentru că atunci când un lider ajunge să ceară validare internă o face din nesiguranță, iar cazul premierului se înscrie exact în această logică.
PNL nu mai poate mima stabilitate în interior
PNL este de mult timp un partid încordat, fragmentat între grupuri care coexistă mai degrabă din interes decât din convingere, iar ceea ce vedem acum este doar ieșirea la suprafață a unor conflicte vechi, pe care conducerea le-a amânat constant. În acest context, votul de încredere nu clarifică nimic și nu reface coeziunea, pentru că problemele reale nu țin de proceduri sau de scoruri interne, ci de lipsa unei direcții politice clare și de incapacitatea liderului de a impune reguli acceptate de toți. Chiar și un vot favorabil ar fi unul formal, care nu ar face decât să prelungească o stare de instabilitate mascată.
Imaginea lui Bolojan rămâne afectată indiferent de rezultat. Atacurile interne nu sunt accidente și nici simple jocuri de culise, ci semnul clar că o parte importantă din partid nu mai crede în capacitatea lui de a gestiona conflictele și de a controla direcția politică. Când nemulțumirile ajung în spațiul public, când apar contre directe și mesaje contradictorii, înseamnă că respectul politic s-a subțiat periculos, iar liderul nu mai este privit ca un punct de echilibru, ci ca un element al blocajului.
PNL încearcă constant să împingă totul sub preș
Iar peste tot acest tablou apare problema pe care PNL încearcă să o împingă constant sub preș și care nu mai poate fi tratată ca un detaliu secundar – corupția internă, concretă, recognoscibilă, legată de personaje care gravitează în jurul puterii. Nu vorbim de zvonuri sau de atacuri politice, ci de situații clare, în care legătura dintre politicieni liberali, intermediari influenți și mediul de afaceri a devenit prea vizibilă ca să mai fie ignorată. Bolojan nu a rupt aceste conexiuni și nici nu a explicat de ce nu le rupe, preferând să treacă mai departe ca și cum subiectul nu l-ar privi direct.
Aceeași logică s-a văzut și astăzi, când a ales să ignore presa și să o trateze cu superioritate, ba chiar să o discrediteze, într-un moment aparent banal, dar extrem de relevant. Întrebat ce ceas poartă la mână, a reacționat defensiv și a făcut presa mincinoasă, deși tocmai astfel de gesturi mici spun mult despre raportarea la transparență. Când un lider devine iritat de o întrebare simplă și preferă să atace presa în loc să răspundă, mesajul transmis nu este unul de fermitate, ci de nervozitate și lipsă de control. Nu e despre ceas, evident, ci despre reflexul de a respinge orice întrebare incomodă și de a trata spațiul public ca pe un teritoriu ostil.
Acum se știe clar – Bolojan nu e susținut cu adevărat!
Toate aceste episoade se leagă între ele și construiesc aceeași imagine a unui lider care evită frontal subiectele sensibile, care tolerează zonele gri din partid și care, în loc să clarifice, alege să minimalizeze sau să discrediteze. Iar când faci asta repetat, nu mai poți vorbi credibil nici despre reformă, nici despre autoritate.
Acum știm sigur și înțelegem clar de ce Bolojan nu e cu adevărat susținut. Sunt oameni în partid care îl apără, e adevărat, însă o fac mai degrabă din calcul, din poziționare sau pentru că nu vor o criză și mai mare, nu pentru că ar paria politic pe el. Se simte lipsa de entuziasm, lipsa de atașament real. Nu e genul de lider pentru care cineva să iasă public cu pieptul înainte, iar când ajungi să fii apărat mai mult din obligație decât din convingere, e semn că problema nu mai e de imagine, ci de fond.
un comentariu de Sarmiza Andronic, analist politic
