Oamenii care trăiesc cu mai multe pisici știu prea bine: unele sunt vorbărețe, cer mâncare și atenție cu glas puternic, în timp ce altele preferă să tacă și să privească de la distanță. Ce determină această diferență uriașă de personalitate? Răspunsul ar putea fi ascuns în genele pisicilor.
Cercetătorii de la Universitatea Kyoto, conduși de Yume Okamoto, au analizat ADN-ul a 280 de pisici sterilizate, alături de chestionare despre comportamentul lor, și au descoperit că gena receptorului de androgen (AR), implicată în răspunsul organismului la hormoni precum testosteronul, joacă un rol-cheie. Pisicile cu o variantă „scurtă” a acestei gene miaună mai des și sunt mai vocale, în timp ce cele cu o variantă „lungă”, întâlnită mai des la rasele pedigree, sunt mai liniștite și mai puțin agresive.
Mai surprinzător, masculii cu varianta scurtă erau mai vocali, iar femelele erau mai agresive față de străini. Aceste descoperiri arată că domesticația pisicilor nu a dus neapărat la o reducere a comportamentelor agresive sau vocale — unele trăsături ancestrale încă ajută la adaptarea pisicilor în mediul domestic, unde competiția pentru atenția și resursele omului poate fi intensă, potrivit BBC.
Similar cu păsările din orașe, cum sunt pescărușii gălăgioși și agresivi, pisicile folosesc vocalizările și atitudinile dominante pentru a-și asigura hrana și spațiul. Studiul scoate în evidență o lecție importantă despre evoluția comportamentului: nu există un singur „temperament ideal” pentru pisici, ci o varietate de trăsături utile în contexte diferite.
Așadar, data viitoare când pisica ta face gălăgie cerând mâncare, amintește-ți că vocea ei este… în gene!
