Antonia Pup: „România și-a externalizat securitatea către Washington și prosperitatea către Bruxelles” — INTERVIU

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

În timp ce atenția Europei rămâne concentrată asupra crizelor de securitate, o altă transformare majoră se desfășoară aproape sub radar: mutarea centrului de greutate al economiei mondiale. Antonia-Laura Pup, cercetător doctoral la Institutul Universitar European (EUI), absolventă a Universității Georgetown și fost fellow al Congresului SUA pe tema competiției strategice dintre Washington și Beijing, avertizează că România riscă să ignore tocmai regiunile care ar putea genera o parte semnificativă a creșterii economice din următoarele decenii.

De la India și statele din Golf până la oportunitățile deschise de noile coridoare comerciale dintre Asia și Europa, interviul de mai jos propune o perspectivă diferită asupra locului României într-o lume aflată în plină reconfigurare economică.

Adrian Leonard Mociulschi: În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre deplasarea centrului de greutate al economiei mondiale către Asia și alte economii emergente. România continuă însă să privească aproape exclusiv spre reperele economice și strategice tradiționale. Unde credeți că greșim și ce oportunități riscăm să pierdem dacă nu schimbăm această perspectivă?

Antonia-Laura Pup: Aș începe cu o observație care mie mi se pare centrală: n-ar trebui să facem aceeași greșeală de două ori. Riscăm, adică, să ne externalizăm pe veci prosperitatea către Bruxelles exact în modul în care ne-am externalizat deja securitatea către Washington, iar apoi să devenim anxioși atunci când partenerii — din motive de alegeri interne sau de reprioritizări externe — sunt indisponibili să ne sară în ajutor. În ambele cazuri, logica de fond e aceeași: delegăm altcuiva răspunsul la întrebările noastre existențiale și ne mulțumim să primim soluții de-a gata. E confortabil, dar e o formă de imaturitate strategică. Iar o lume care se rearanjează sub ochii noștri, în care unipolaritatea americană se încheie și centrul de greutate economic se mută spre Est, nu mai iartă acest confort.

Greșim — apropo de dezbaterea dintre „pro-europeni” și „pro-occidentali” — atunci când tratăm apartenența la UE și NATO ca pe o destinație, nu ca pe o linie de plecare. România n-a avut niciodată o strategie post-aderare — am ajuns în club și ne-am oprit din gândit. Rezultatul e că, dincolo de UE și NATO, nu putem numi cu ușurință cele cinci țări cele mai importante pentru viitorul nostru economic și de securitate, și mai grav — nu putem articula, pentru fiecare, o monedă de schimb și un orizont concret de cooperare. A enumera cinci capitale e ușor. A ști ce le oferim și ce le cerem, asta e munca pe care am evitat-o.

Și aici vreau să fiu corectă și să salut un pas în direcția bună: inițiativa Președintelui Nicușor Dan de a coordona, împreună cu Prim-ministrul Italiei Giorgia Meloni, grupul „Prietenii Coeziunii”, înaintea negocierilor pentru bugetul multianual 2028-2034. E exact tipul de diplomație activă de care avem nevoie: România care nu mai așteaptă pasiv alocările, ci construiește coaliții și își apără interesele la masă. Dar, și spun asta constructiv, a apăra fondurile de coeziune este o strategie de conservare, nu una de creștere. E o bătălie pentru a păstra un flux care oricum se va subția pe măsură ce ne maturizăm economic. Iar întrebarea reală a românului de rând „cum aducem bani în țară?” nu-și găsește răspunsul doar în a negocia mai bine subvenția, ci în a genera noi surse de prosperitate.

Riscăm să ratăm tocmai lumea conectivității rezonabile, aceea în care un stat mic nu-și mai măsoară valoarea prin loialitatea față de un singur bloc, ci prin capacitatea de a fi conectat simultan la mai multe centre de creștere. Golful, India, Asia de Sud-Est nu sunt „tabere” în care trebuie să ne înregimentăm; sunt piețe, surse de capital, parteneri tehnologici. Cât timp privim harta lumii doar prin lentila „pro-european vs. pro-occidental”, rămânem prizonierii unei dispute de vocabular din secolul trecut, în timp ce banii și oportunitățile se așază în altă parte. Prețul acestei perspective înguste nu se plătește în abstracțiuni geopolitice, se plătește în investiții care nu vin, în locuri de muncă necreate și în tineri care își caută viitorul în altă parte.

Deci nu pledez pentru a întoarce spatele Occidentului — ar fi o prostie, și de altfel ne definim prin acest sistem de valori. Pledez pentru maturitate: să încetăm să tratăm dependența — fie ea de securitate sau de prosperitate — ca pe o soluție permanentă, și să începem să o tratăm ca pe un punct de plecare de la care ne construim propria capacitate de a genera securitate și bunăstare.

Adrian Leonard Mociulschi: Ați menționat anterior India și statele din Golf ca exemple ale noilor centre de gravitație economică. De ce considerați că aceste spații vor juca un rol atât de important în următoarele decenii și ce semnificație are pentru Europa și pentru România dezvoltarea coridorului IMEC (India–Middle East–Europe Economic Corridor), proiectul care urmărește conectarea comercială a Indiei cu Europa prin Orientul Mijlociu?

Antonia-Laura Pup: Aș pune India în centrul discuției, împreună cu spațiul pe care îl leagă coridorul IMEC, coridor de interes pentru partenerii noștri europeni, inclusiv pentru state la care ne-am aștepta mai puțin, precum Ungaria. Nu doar pentru că e cea mai dinamică economie majoră a lumii, deși e și asta. Ci pentru că India este marele beneficiar structural al competiției dintre Statele Unite și China.

Al doilea reper concret este spațiul din jurul coridorului IMEC (India–Middle East–Europe Economic Corridor) lansat la summitul G20 din 2023. Aici nu vorbim de o singură țară, ci de o nouă arteră de conectivitate: India la un capăt, statele din Golf la mijloc — Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, care investesc masiv în porturi, energie și infrastructură digitală — și Europa la celălalt capăt, cu Italia și Grecia ca porți de intrare prin Trieste și porturile mediteraneene. Ideea coridorului este să reducă timpul de tranzit dintre India și Europa cu circa 40% și să ofere o alternativă la rutele dominate de un singur actor. Practic, un contrapunct la inițiativa chineză Belt and Road.

Trebuie să fim sinceri: IMEC e deocamdată mai mult intenție decât realitate. Războiul din Gaza și apoi cel cu Iranul, inclusiv închiderea temporară a strâmtorii Hormuz, i-au încetinit ritmul, iar tensiunile comerciale dintre India și SUA pe fondul tarifelor impuse de președintele Trump n-au ajutat. Dar aici e nuanța importantă: paradoxal, aceste crize au făcut logica coridorului mai urgentă, nu mai puțin urgentă. Când o rută maritimă poate fi închisă peste noapte, o alternativă terestră-feroviară devine o poliță de asigurare, nu un lux. Statele din Golf construiesc oricum infrastructura pentru că e în interesul lor.

Ce înseamnă asta pentru România? Înseamnă că, dacă privim harta cu atenție, artera care leagă cel mai dinamic pol de creștere al lumii de Europa trece pe la periferia noastră geografică. Un stat cu maturitate strategică s-ar întreba de pe acum: cum ne conectăm la acest flux? Ce nod logistic, energetic sau digital putem oferi? La Marea Neagră, la Constanța, avem un activ pe care putem să-l gândim în această cheie.

Adrian Leonard Mociulschi: Dincolo de diferențele culturale și politice, ce anume face ca economii precum India, statele din Golf sau țările din Asia de Sud-Est să atragă tot mai mult capital, investiții și influență globală? Și ce lecții ar putea extrage România din aceste evoluții?

Antonia-Laura Pup: Trei factori cred că sunt importanți aici. Întâi, tinerețea și demografia — au populații tinere, în creștere, cu o forță de muncă numeroasă și dornică de afirmare, exact ceea ce Europa îmbătrânită nu mai are. Al doilea, resursele naturale — energie și, tot mai important, minerale critice, materia primă a tranziției tehnologice și energetice care va defini deceniul. Iar al treilea, poziționarea strategică: sunt așezate pe noile artere ale comerțului global.

Și aici e ironia care ar trebui să ne pună pe gânduri: poziționarea strategică este exact lucrul despre care România vorbește cel mai mult — „suntem la intersecția dintre Est și Vest”, „poartă către Marea Neagră”, „lider regional” și așa mai departe. Diferența este că ei execută în direcția amplificării acestui avantaj: construiesc porturi, coridoare, capacitate, în timp ce noi ne mulțumim să repetăm formula ca pe o mantră, fără să o transformăm în infrastructură și în bani.

Mai e un punct pe care trebuie să-l fac, din onestitate intelectuală. Noi suntem o democrație — una vie, gălăgioasă, imperfectă. Câteva dintre statele din Golf sau din Asia de Sud-Est nu sunt. Asta înseamnă că avem alte vulnerabilități, dar și alte oportunități: nu putem concentra deciziile și capitalul cu viteza unei autocrații, dar avem previzibilitate, stat de drept, apartenență la spațiul de valori occidental, active reale pentru investitorul care caută stabilitate pe termen lung. Miza nu e să ne fie rușine de această diferență și nici să ne cocoșăm de ea, ci să o jucăm inteligent. A ne conecta la aceste economii nu înseamnă a le împrumuta modelul politic, înseamnă a face comerț, a atrage capital și a coopera tehnologic cu ochii deschiși, rămânând ceea ce suntem — un stat cu o profundă conștiință euro-atlantică.

Adrian Leonard Mociulschi: Vă mulțumim foarte mult pentru acest dialog și pentru analiza oferită cititorilor noștri.

În loc de concluzie:

Din perspectiva Antoniei-Laura Pup, apartenența la UE și NATO rămâne fundamentul strategic al României. Într-o lume a noilor coridoare comerciale și tehnologice, provocarea constă în valorificarea inteligentă a avantajelor de securitate, stabilitate și credibilitate. Miza este transformarea lor într-un motor al dezvoltării economice, al investițiilor și al conectării la noile fluxuri de capital, inovare și comerț dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu. Maturitatea strategică sugerează, astfel, construirea unor punți noi fără abandonarea fundamentelor care au susținut progresul ultimelor decenii.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi