Vicepremierul Oana Gheorghiu a făcut o declarație care, dincolo de prudența politică aparentă, ridică serioase semne de întrebare din punct de vedere juridic.
Referindu-se la neregulile identificate la companiile de stat, Oana Gheorghiu a afirmat că, pentru a sesiza organele de anchetă, ar fi nevoie de „dovezi mai adânci” și că urmează o întâlnire cu „cineva de la Parchet” pentru ca reprezentanții Guvernului să înțeleagă „cât de mult” trebuie să aibă ca informații înainte de a face o sesizare.
„Noi putem să sesizăm niște situații care din perspectiva noastră sunt de verificat. Am trimis Corpului de Control al premierului tot ce noi am identificat ca fiind probleme și am avut o colaborare foarte bună. Să sesizăm organele de anchetă avem nevoie de niște dovezi mai adânci. Urmează să facem și asta, să punem cap la cap și să avem o întâlnire cu cineva de la Parchet, ca să înțelegem mai mult cât de mult trebuie noi să avem niște informații, pentru că e adevărat, la momentul ăsta, nu avem niște informații atât de evidente încât să spun aici 100% s-a furat”, a declarat vicepremierul.
Afirmația este problematică deoarece sugerează o confuzie între rolul unei autorități administrative și rolul organelor judiciare. Guvernul nu trebuie să demonstreze înainte de sesizare că „100% s-a furat”. Este misiunea organelor de cercetare penală să stabilească dacă s-a comis sau nu o infracțiune, cine este responsabil și ce probe susțin acuzația.
Guvernul nu trebuie să facă ancheta în locul procurorilor
Prima problemă majoră din declarația vicepremierului este ideea că autoritatea publică ar avea nevoie de „dovezi mai adânci” pentru a sesiza Parchetul. În dreptul penal, pragul pentru sesizare nu este certitudinea absolută. Nu este nevoie ca Guvernul să vină cu dosarul complet, cu vinovații identificați și cu prejudiciul deja demonstrat până la ultimul leu.
Dacă o instituție publică descoperă date concrete care indică posibilitatea comiterii unei infracțiuni, obligația ei este să sesizeze organele de urmărire penală. Procurorii sunt cei care administrează probele, audiază persoane, dispun expertize, cer documente și stabilesc dacă suspiciunile se confirmă.
Din acest punct de vedere, formularea Oanei Gheorghiu poate fi citită ca o inversare a logicii procedurii penale. Autoritatea administrativă pare să aștepte să ajungă aproape la concluzia că „s-a furat” înainte de a sesiza instituția care tocmai asta trebuie să verifice. Este o abordare riscantă și, în anumite condiții, chiar vulnerabilă juridic.
Întâlnirea cu „cineva de la Parchet”, cea mai sensibilă parte a declarației
Cea mai gravă problemă ridicată de declarația vicepremierului este anunțul privind o întâlnire cu „cineva de la Parchet” pentru a înțelege „cât de mult” trebuie să aibă Guvernul ca informații înainte de sesizare.
Formularea este cel puțin neinspirată, pentru că parchetul nu este birou de consultanță pentru Guvern. Procurorii nu sunt acolo pentru a spune Executivului cum să își construiască sesizările, ce documente să mai caute sau cât de „tare” trebuie să fie dosarul înainte să fie trimis. Rolul procurorilor începe în cadrul legal al urmăririi penale, nu în discuții informale prin care o autoritate politică își calibrează pașii.
Într-un stat de drept, separația dintre Executiv și autoritatea judiciară nu este o formalitate. Ea trebuie păstrată nu doar în realitate, ci și ca aparență. Un procuror nu poate discuta informal cu reprezentanți ai Guvernului despre ce le mai trebuie pentru o sesizare penală. Într-un eventual dosar, persoanele vizate ar putea invoca faptul că Parchetul a fost implicat înainte de sesizare în pregătirea cazului. Chiar dacă acest argument nu ar duce automat la blocarea unei anchete, el ar alimenta acuzații de lipsă de imparțialitate și ar vulnerabiliza procedura.
Vicepremierul pune problema greșit
Declarația Oanei Gheorghiu transmite, voluntar sau nu, ideea că Guvernul se află într-o fază de „pregătire” a unei sesizări penale, cu ajutorul unor clarificări ce ar urma să fie obținute de la Parchet. Abordarea este una total nefericită. Dacă există indicii de infracțiune, sesizarea trebuie făcută. Dacă nu există, atunci nu trebuie invocat Parchetul ca reper de consultanță preliminară.
Corect ar fi ca instituțiile implicate să întocmească un raport, să descrie faptele constatate, să atașeze documentele existente și să transmită materialul organelor competente. De acolo încolo, procurorii decid dacă faptele au relevanță penală, dacă trebuie începute cercetări, dacă sunt necesare expertize sau dacă dosarul nu are temei.
Guvernul nu trebuie să stabilească vinovății, dar nici nu trebuie să amâne sesizarea până când își construiește propriul pseudo-dosar penal. Iar Parchetul nu trebuie atras într-o zonă ambiguă, în care pare că oferă consultanță unei autorități politice.
