Miercuri seară, când Palatul Victoria își stingea neoanele de program, ușile s-au redeschis pentru un alt schimb de tură: sociologi, politologi, analiști, „lideri de opinie”.
Nu pe agenda publică, nu cu un „readout” oficial, ci într-o întâlnire informală cu premierul Ilie Bolojan, convocată — potrivit presei — de purtătoarea de cuvânt a Guvernului, Ioana Ene Dogioiu. Ora? În jur de 17.00. Scopul? „Cum ar trebui să comunice” Guvernul, într-un moment în care austeritatea trebuie vândută drept responsabilitate. A relatat Gândul, preluat de Mediafax. Guvernul n-a publicat (până la această oră) o listă oficială cu participanții sau tema discuțiilor. Printre invitați, nume ca Remus Ștefureac, Vladimir Ionaș, Radu Magdin, Alex Coita, Oana Popescu-Zamfir.
Contextul nu e decorativ: în aceeași seară, liderii coaliției s-au reunit la Palatul Victoria pe subiectul reformei administrației locale — dosarul cel mai fierbinte al momentului, cu fracturi politice și costuri sociale pe termen scurt. Imaginea contează când cifrele dor.
Să lăsăm politețurile: a transforma Palatul Victoria în sală de briefing pentru „linia de mesaj” este o confuzie periculoasă între interes public și interes politic. Dacă discuțiile privesc politici care ating viața oamenilor, cadrul minim de decență democratică cere transparență: agenda, participanți, o notă de sinteză. Altfel, rămâne impresia unui PR cu resurse publice, nu a unei consultări. Iar impresiile, în politică, devin realități.
Nu e o premieră în logica ultimelor săptămâni: Palatul a găzduit și alte întâlniri atent coregrafiate — cu investitori internaționali (JP Morgan) sau cu demnitari străini — fiecare folosită pentru a proiecta o narațiune de competență și control, în timp ce, în culise, coaliția își reglează conturile. E drept, acelea au avut comunicate; tocmai de aceea, discreția de miercuri sare în ochi.
Apărarea previzibilă va suna așa: „E firesc ca un premier să asculte experți și să ceară feedback.” Corect — cu două condiții simple: (1) criterii transparente pentru invitați (pluralism, competențe, potențiale conflicte declarate); (2) o minimă urmă documentară, astfel încât influența exercitată asupra deciziilor publice să fie vizibilă. Fără acestea, ai soft-lobby în decor guvernamental și un avantaj informațional acordat unui cerc restrâns, în timp ce universități, sindicate, ONG-uri rămân pe dinafară.
Cât despre imagine, „operațiunea liniște” riscă să devină bumerang. În epoca post-adevăr, nu mai câștigi prin împachetarea mesajului, ci prin coerența dintre mesaj și realitate. Când spui „disciplină bugetară”, dar negocierile din coaliție scârțâie și pachetul de reforme e întors pe toate fețele, nici cel mai inspirat „war room” de comunicare nu cosmetizează fisurile. (Vezi chiar șirul întâlnirilor și tensiunilor recente anunțate oficial ori pe surse.)
Un clasic atribuit lui Disraeli vorbea despre „minciuni, blestemate minciuni și statistici”. Parafrazând: minciuni, blestemate minciuni și „briefinguri” fără proces-verbal. Caragiale ar fi pus probabil scena în Conu Leonida: țara arde, iar noi ne șoptim mesajele în odăițe, ca nu cumva publicul să strice coregrafia.
Rămâne fotografia de ansamblu: un premier care pare să caute „liniștea pe ecran” în timp ce realitatea din spatele ecranului — reforma locală, finanțele, coeziunea politică — nu acceptă filtre. Iar liniștea obținută în ședințe discrete nu ține loc de încredere. Încrederea se câștigă la lumină.
