Timp de zeci de ani, oamenii de știință au crezut că au găsit răspunsul la întrebarea ce se întâmplă în creier după pierderea unui membru. Un nou studiu revoluționar contrazice însă această convingere, dezvăluind în premieră, prin monitorizare în timp real, modul surprinzător în care reacționează creierul persoanelor amputate.
Rezultatele, publicate în prestigioasa revistă Nature Neuroscience, rescriu tot ceea ce credeam că știm despre plasticitatea creierului uman și deschid perspective terapeutice insesizabile până acum pentru milioanele de oameni afectați de durerile fantomă.
Imaginați-vă că simțiți o mâncărime insuportabilă într-o mână care nu mai există, sau senzația arzătoare a unui ac străpungând un picior absent.
Această realitate tulburătoare afectează mai mult de opt din zece persoane amputate, creând un paradox neurologic fascinant: cum poate creierul genera senzații în părți ale corpului care au dispărut? Aceste fenomene, denumite senzații sau dureri fantomă, se manifestă sub diverse forme.
Unii pacienți descriu furnicături persistente, alții o senzație intensă de arsură, sau chiar impresia de a avea pumnul încleștat fără a-l putea deschide.
Aceste experiențe, departe de a fi imaginare, reprezintă o realitate neurologică complexă ce sfidează înțelegerea noastră asupra funcționării cerebrale. Pentru a înțelege amploarea acestui mister, este crucial să pătrundem în arhitectura creierului nostru.
Cortexul somatosenzorial funcționează asemenea unui atlas detaliat al corpului, unde fiecare regiune corespunde unei zone anatomice specifice. Atunci când vă loviți nasul, o anumită zonă a acestui cortex se activează.
Această cartografiere permite creierului să localizeze și să interpreteze toate informațiile senzoriale pe care le primim. Până acum, consensul științific explica senzațiile fantomă printr-un proces de reorganizare cerebrală.
Conform acestei teorii, larg acceptate, creierul „recicla” automat zonele devenite inutile după o amputare. Regiunile învecinate, precum cea responsabilă de senzațiile faciale, erau considerate a invada progresiv spațiul lăsat liber de mâna dispărută, scrie curiozitate.ro.
Această ipoteză părea logică și oferea o explicație plauzibilă de ce, de exemplu, atingerea feței unei persoane amputate putea declanșa uneori senzații în membrul absent. Neuroștiințienii credeau că rezolvaseră enigma durerilor fantomă mulțumită acestei plasticități cerebrale.
O nouă abordare
Dar o echipă condusă de Tamar Makin de la Universitatea Cambridge a decis să verifice această teorie în condiții reale, adoptând o abordare metodologică inedită.
Pentru prima dată în istoria neuroștiințelor, cercetătorii au monitorizat activitatea cerebrală a pacienților înainte, în timpul și mult timp după amputare.
Trei voluntari au acceptat să participe la acest studiu longitudinal excepțional, suportând examinări regulate prin imagistică prin rezonanță magnetică funcțională.
Protocolul era remarcabil de simplu: participanții încercau să-și miște degetele dispărute în timp ce scanerele captau fiecare semnal neuronal.
Aceste sesiuni de imagistică au avut loc înainte de intervenția chirurgicală, apoi la trei luni, șase luni, optsprezece luni și chiar cinci ani după amputare. Rezultatele au uluit, literalmente, echipa de cercetare.
Descoperirea pune sub semnul întrebării decenii de cercetare neurologică
Contrar tuturor predicțiilor, nu a fost observată nicio reorganizare majoră a cortexului. Harta cerebrală a mâinii amputate a rămas intactă, ca înghețată în timp, refuzând cu încăpățânare să accepte dispariția membrului.
Această descoperire pune sub semnul întrebării decenii de cercetare neurologică. Nu numai că creierul conservă fidel reprezentarea mâinii dispărute, dar zonele adiacente nu arată niciun semn de expansiune teritorială.
Cortexul somatosenzorial pare să ignore complet amputarea, menținând cartografierea sa originală cu o constanță remarcabilă. Explicația acestei erori istorice rezidă într-o subtilă înțelegere greșită a funcționării corticale normale.
Neuroștiințienii au interpretat eronat activitatea naturală a regiunilor învecinate, confundând-o cu o invazie progresivă a spațiului rămas liber. În realitate, această activitate a existat dintotdeauna și nu reprezintă nicio reorganizare patologică.
Această revelație transformă radical abordarea noastră față de durerile fantomă și tehnologiile de asistență. Dacă creierul păstrează intactă harta membrului pierdut, înseamnă că rămâne potențial receptiv la semnalele acelui membru, chiar și la ani distanță de la amputare.
Implicațiile practice sunt considerabile: de la dezvoltarea unor proteze neurale mai sofisticate și tehnici de reabilitare regândite, până la posibilitatea de a restaura senzații fine precum textura, temperatura sau forma.
Creierul, departe de a-și abandona vechile teritorii, pare să le conserve în așteptarea unei ipotetice reconectări.
Această cercetare ilustrează perfect modul în care o observație minuțioasă poate răsturna paradigme bine stabilite, deschizând calea către tratamente mai eficiente pentru cei care trăiesc cu absența unei părți din ei înșiși.
