'Le scot fie sub cămașă, pe piept sau pe burtă': Dezvăluiri fabuloase despre metodele prin care se furau discuri de la Electrecord pe vremea lui Ceaușescu

În anii ’80, ultimul deceniu al regimului comunist, lipsa acută de produse alimentare și de consum a transformat furtul de la locul de muncă într-o practică generalizată în România. Angajații plecau acasă cu materiale textile, resturi de metal, electrozi sau carne, în funcție de domeniul în care lucrau. În cazul celor de la Electrecord, singura fabrică de discuri de vinil și casete din țară, sustragerea și comercializarea ilegală a produselor pe piața neagră devenise, conform arhivelor CNSAS, o afacere extrem de profitabilă.

Timp de peste patru decenii (1948-1989), Electrecord a fost singura casă de discuri din România. Subordonată politicilor de partid privind cultura de masă, le-a oferit românilor clipe de relaxare cu marii artiști ai perioadei, dar și momente de cvasi-sincronizare cu noua cultură a tinerilor din Occident, odată cu lansarea discurilor cu formații beat și rock precum Phoenix, Mondial, Olympic ’64, Mondial și multe altele, în deceniile ’60-’70.

Declinul general din anii ’80 a afectat și activitatea casei de discuri, iar arhivele Securității oferă imaginea neretușată a problemelor majore care au dus la falimentul din perioada postcomunistă.

Iluzia succesului financiar și stocurile blocate în depozite

În presa vremii, Electrecord se lăuda cu o producție impresionantă: față de momentul naționalizării din 1948, până în 1975 producția și difuzarea crescuseră de aproape 90 de ori, iar după o retehnologizare masivă în 1980, producția anuală ar fi depășit 7 milioane de discuri (sursă: România Liberă, 1986).

„Electrecord a fost întotdeauna profitabil (…) se vindea foarte mult folclor. Tirajele discurilor de folclor erau foarte mari (de la 600.000 la 800.000 de discuri pe an). După folclor, cel mai bine se vindea muzica pop. Folclorul susținea de fapt celelalte sectoare muzicale, care aveau vânzări mai mici.” — explica în 2020 Cornelia Andreescu, fost director Electrecord, într-un interviu pentru Electronic Beats.

Problema era că aproximativ o treime din această producție rămânea în depozite, din cauza disfuncționalităților provocate de restricțiile impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile importate pe valută convertibilă, arată rapoartele din arhiva CNSAS.

Metodele ingenioase ale angajaților: vinilurile scoase „pe sub cămașă” și rețelele clandestine

Ca și cum criza de producție, provocată de restricțiile tot mai extinse impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile importate pe valută convertibilă (dolari și mărci germane, în special), nu era suficientă, furturile de discuri deveniseră tot mai frecvente.

Un astfel de episod este consemnat în detaliu de o notă-raport din 1982, care consemna ceea ce azi am numi „destructurarea unui grup infracțional organizat”, format din patru angajați ai Electrecord, scrie realitatea.net.

„Le scot fie sub cămașă, pe piept sau pe burtă, fie într-o servietă cu mai multe compartimente, așa cum procedează MITICĂ și un alt prieten de-al său de afaceri, MARCEL. La poartă prezintă numai compartimentele în care nu are discuri, cel plin de discuri lipsindu-l. JORDANICĂ DUMITRU le plasează prin intermediul soției sale, ce lucrează în cadrul unei întreprinderi de confecții și care afirmă, într-o discuție cu sursa noastră (persoana care oferea Securității diverse informații din interiorul unui colectiv sau despre diverse persoane – N.A.) că: «discurile sînt aur, clienții le iau fără mape». VERONICA le plasează prin intermediul unei vînzătoare din cartierul Militari.”

Documentul precizează că era vorba despre o „sustragere regulată”, iar în vestiarul Electrecord au mai fost descoperite 60 de discuri „fără stăpân”. Faptul că nu s-a luat nicio măsură sugerează ipoteza că acele discuri nu aparțineau hoților deja prinși, ci altor angajați care se ocupau cu același lucru.

Piața neagră din anii ’80 și bișnița cu viniluri rare

Pentru a înțelege contextul general al perioadei, trebuie spus că multe discuri, în special de rock, jazz și muzică cultă, se editau în tiraje din ce în ce mai mici, ceea ce amplifica tendința de speculă sau vânzare „pe sub mână”.

De altfel, sistemul era generalizat în cadrul comerțului de stat cu orice produs de interes: întregul circuit era dominat de o corupție endemică, în care oamenii se serveau unii pe alții, în funcție de domeniul în care activau.