Conacul bântuit din Bărăgan

de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

În ianuarie 1923, moșia Nazâreanca își schimba proprietarii. Într-un act autentic păstrat până astăzi, Théodore Mendl vindea fraților Stamate 144 de hectare de teren arabil împreună cu „conacul moșiei cu toate ecaretele și plantațiunile existente pe el”. Prețul tranzacției era de 1.728.000 lei, o sumă considerabilă pentru România interbelică, suficientă pentru a sugera importanța și prosperitatea domeniului.

O fotografie păstrată în arhiva familiei înfățișează o construcție neobișnuită, despre care se spune că ar fi fost vechiul conac al moșiei. Cu acoperișul mansardat, lucarne elegante și un turn lateral ce privea peste ogoare, clădirea părea desprinsă de pe alte plaiuri.

Documentele păstrează numele proprietarilor, suprafețele și valoarea tranzacției. Despre viața care s-a desfășurat între zidurile conacului spun însă foarte puțin. Cine a locuit acolo, cine a râs, cine a plâns, cine a privit anotimpurile schimbându-se prin ferestrele înalte ale salonului central, toate acestea au rămas ascunse în tăcerea timpului.

După instaurarea regimului comunist, destinul moșiei s-a frânt. Proprietarii au fost izgoniți din istoria locului, terenurile au fost expropriate, iar conacul a fost abandonat. Grădina se sălbăticise. Tencuiala căzuse. Ferestrele au rămas goale, în bătaia vânturilor Bărăganului.

Abia atunci au început poveștile.

Bătrânii locului povesteau că vechiul conac nu părea niciodată pe deplin pustiu. În serile liniștite se spunea că unele ferestre păreau să păstreze o lumină care nu avea sursă. În nopțile cu vânt, zidurile scoteau sunete ciudate, ca și cum casa ar fi încercat să vorbească unei lumi care nu o mai asculta.

Câte un localnic susținea că ar fi auzit zgomote venind din interiorul clădirii. Alții povesteau că ar fi zărit o umbră trecătoare în spatele unei ferestre sparte.

Nimeni nu putea dovedi nimic.

Dar nimeni nu reușea nici să alunge cu totul legenda.

Anii au trecut, ruina s-a tot adâncit. Acoperișul a cedat. Zidurile s-au fisurat. Ceea ce fusese cândva inima moșiei Nazâreanca a devenit o ruină singuratică între cer și câmpie.

În cele din urmă, conacul s-a prăbușit.

Bătrânii locului își aminteau că, atunci când ultimii pereți au căzut, peste câmpie s-ar fi auzit un vuiet lung, neobișnuit. Poate era zgomotul firesc al zidurilor care se prăbușeau după aproape un secol. Poate doar ecoul cărămizilor și al grinzilor care cedau una după alta.

Sau poate era glasul unei case care refuza să plece în tăcere.

Astăzi, conacul de la Nazâreanca nu mai există. Au rămas doar pământul, documente de arhivă, o fotografie îngălbenită și o legendă uitată.

O legendă care spune că unele case mor greu. Mai ales cele care au fost cândva iubite.