Recunoștință, greu lucru ceri…

Cineva a făcut următoarea afirmație: „Nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a returna mulțumiri.” Am venit pe lume fără nimic, doar cu doi pumni goi și strânși – dovada faptului că nimic nu ne aparține, că suntem doar în trecere și că, într-o zi, acei pumni îi vom aduna și îi vom pune pe piept, părăsind lumea tot goi! Însă, dacă ne-am opri pentru câteva clipe și am realiza că totul ne este dat cu împrumut, am înțelege că suntem obligați să returnăm tot ce am primit. Am fost puși administratori: unii peste puține lucruri, alții peste mai mult. Nu cantitatea valorează ceva, ci felul în care teau raportezi la ceea ce ai primit. Am primit viața și, pe lângă ea, atâtea lucruri de care ar trebui să fim conștienți că nu ne aparțin, ci totul este temporar!

Intrăm într-o perioadă în care se vorbește foarte mult despre mulțumire, recunoștință, recoltă etc. Toamna, de obicei, oamenii își evaluează trecutul prin prisma recoltei, ceea ce este logic și corect. Seceri exact ce ai semănat! S-ar putea ca, doar pentru câteva zile, să fim onești, să ne ridicăm ochii spre cer și să spunem: „Mulțumesc, Doamne!” După ce a trecut însă febra mulțumirilor, ne întoarcem la starea noastră cotidiană de morocăneală sau la credința că totul ni se cuvine.

Iată povestea unui grup de oameni bolnavi, aflați într-un centru pentru boli incurabile, unde fiecare își aștepta sfârșitul. Erau marginalizați la propriu; toată lumea se ferea de ei, ca nu cumva să se lipească lepra de cineva. Emoțional erau la pământ, nimeni nu îi putea ajuta. Nu exista niciun medicament care să le dea speranță de viață, iar viitorul lor nu suna bine. Imaginea leproșilor era una deformată; uneori nu-i puteai privi în față, era greu de descris, greu de trăit și de conceput că în familie cineva ar fi putut avea această boală. Și totuși, acest grup a existat.

Într-o zi, Cineva care nu s-a ferit de ei, căruia nu i-a fost teamă de contaminare și care a avut milă, a făcut ca miracolul să se producă: i-a vindecat! Cel care le-a redat speranța și un viitor a fost Hristos. S-au dus la preoți, singurii care le puteau confirma legal vindecarea. Cred că și-au pus multe întrebări, era multă suspiciune, dar ce mai conta? Important era că au fost readuși la viață! Unul Singur putea să facă acest lucru, Cel care are toată puterea în Cer și pe pământ.

După aceea, fiecare s-a grăbit să se ducă la casa lui. Nici măcar nu le-a trecut prin cap să se întoarcă la Cel care le-a făcut bine. Cât de repede se uită un bine pe care ți-l face cineva! Nu este nimic nou, aceasta este o boală veche a omului: să fie nerecunoscător. Este un lucru greu pentru omul nerecunoscător să se oprească și să se întoarcă spre binefăcătorul lui.

Dintre cei zece, doar unul singur s-a oprit. A avut bun-simț, deși nu avea treabă cu religia; nu l-au învățat liderii religioși că trebuie să aibă obraz și să nu creadă că i se cuvine totul. El a simțit că trebuie să returneze o datorie: datoria față de Cel care i-a făcut bine. S-a întors și I-a spus: „Mulțumesc!”

Viața acestui om – vindecat, dar mai ales om de caracter – s-a schimbat radical. Nu fusese dus la biserică, nu cântase în cor, nu predicase și nu se rugase formal, dar a avut apreciere față de Cel care l-a redat societății. Omul mulțumitor se vede, chiar dacă rămâne într-o minoritate. Procentul celor care știu să se întoarcă și să recunoască meritele Celui care i-a repus pe picioare este foarte mic.

Ce s-a întâmplat cu ceilalți nouă? Au continuat în starea lor religioasă, au mers la sinagogă sau la biserică, au îmbrăcat haina formalismului, dar nu au avut niciodată o relație personală cu Hristos. Și ce folos? Într-o zi au pierdut totul. Însă cel care s-a întors a câștigat și viața de aici, dar și veșnicia, pentru că L-a văzut pe Hristos ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar acest lucru nu I l-a mai putut lua nimeni din inimă și de pe buze niciodată!

Păgânul care s-a întors spre Hristos să mulțumească rămâne un model și o lecție reală, usturătoare pentru toți cei care se cred religioși. Într-un final, faptele vorbesc și contează, nu vorbele!

Sorin Cigher, 3 octombrie 2026, Sibiu