Ce s-a întâmplat cu elicopterul cu care Ceaușescu a fugit de pe acoperișul CC în 1989. A fost și în serviciul SRI

Elicopterul cu care cuplul Ceaușescu a fugit de pe acoperișul Comitetului Central în 1989 a fost „scos la pensie”, după patru decenii de activitate. Aparatul de zbor a trecut prin flota Romavia și a ajuns ulterior în serviciul SRI.

40 de ani de activitate, trecut prin flota Romavia, ajuns ulterior la SRI

„ Știați că elicopterul cu care Ceaușescu a fugit de pe acoperișul Comitetului Central în 1989 a continuat să zboare până în 2026?

Da, ați citit bine! Elicopterul care a devenit una dintre imaginile-simbol ale Revoluției Române și-a încheiat cariera după aproximativ 40 de ani de serviciu! Este vorba despre celebrul Aérospatiale SA 365N Dauphin, numărul 203, un elicopter bimotor fabricat în Franța și ajuns în România în 1986, pentru transportul conducerii statului.

Pe 22 decembrie 1989, la doar trei ani de la intrarea sa în serviciu, 203 decola de pe acoperișul Comitetului Central al PCR, avându-i la bord pe Nicolae și Elena Ceaușescu.

Povestea aeronavei nu s-a terminat odată cu Revoluția!

După 1989, elicopterul a continuat să opereze, a trecut prin flota Romavia și a ajuns ulterior în serviciul Serviciului Român de Informații.

1986 – intrarea în serviciu.

1989 – zborul care a intrat în istoria României.

2026 – retragerea din activitate, după aproximativ patru decenii.

Gândiți-vă puțin: elicopterul care a transportat conducerea ultimului regim comunist din România a continuat să zboare în următoarele aproape patru decenii, într-o țară care s-a schimbat complet!

A traversat două epoci istorice, a servit instituții diferite și a rămas operațional mult după ce imaginile decolării sale din decembrie 1989 deveniseră material de arhivă.

Ceaușescu a efectuat ultimul său zbor cu 203 în decembrie 1989. Elicopterul a mai avut însă aproape 37 de ani de carieră în față.

În septembrie 2026, povestea operațională a celebrului Dauphin 203 a ajuns la final. O aeronavă care nu a fost doar martoră la istorie, ci a făcut parte din ea”, scrie airlinestravel.ro.

Foto: Voicu Tamas

Ziua de 22 decembrie 1989

În 22 decembrie 1989, zeci de mii de bucureşteni au ieşit în stradă şi l-au forţat pe Nicolae Ceauşescu să fugă cu un elicopter. Câteva ore mai târziu, instituţii publice erau atacate de „terorişti” cu focuri de armă. În aproape toate marile orașe se simțeau zorii libertății.

După mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu era anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanţi.

Oamenii, plecaţi de la ora 7, mergeau în coloane, din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August” şi Republica, spre centru oraşului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piaţa Universităţii era plină de demonstranţi care cereau Armatei şi Miliţiei să treacă de partea lor.

Cuplul Ceaușescu fuge cu elicopterul

Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima şedinţă, în care anunţa că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi a instituit starea de necesitate în întreaga ţară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului se aflau sute de mii de oameni.

Manifestanţii care au ocupat piaţa din faţa Comitetului Central au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul. Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au refugiat pe acoperişul clădirii, unde erau aşteptaţi de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanţii au ocupat atât Comitetul Central, cât şi sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluţiei.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi.

Bucureștiul sub asediul gloanțelor

În Bucureşti, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piaţa Universităţii, la sediul CC şi la sediul Televiziunii, dar şi în alte zone ale oraşului. În acele zile erau frecvente informaţiile privind atacuri asupra unor instituţii importante. Psihoza creată a dus şi la situaţii în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniţi să-i ajute.

Timp de câteva zile, străzile din Bucureşti, dar şi din multe oraşe din ţară au fost patrulate de militari şi voluntari, iar schimburile de focuri cu teroriştii au făcut victime.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţie, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi.

Război cu inamicul necunoscut

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar, potrivit Mediafax.

Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.

Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care i-a condamnat şi executat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.